Cam la asta s-ar putea reduce experienţa mea de ieri. Şi adevărul e că nimic din comportamentul şefului faţă de mine nu a indicat asta.

La o lună de la angajare, şeful mă anunţă că mărirea de salariu promisă din ianuarie nu va mai avea loc.
A, e ok, înţeleg…cu criza asta…

După încă o lună, salariul mi se reduce la jumătate. Motivul? Trebuie luate măsuri de prevenire a crizei.
Hm…trebuie să am răbdare…lucrurile se vor redresa pe parcurs. Nu aşa m-a asigurat şeful?

Cartea de muncă promisă pentru ianuarie nu apare.
E normal să uite de cartea mea de muncă. A fost atât de ocupat cu concedierile în masă…

Când îmi iau inima în dinţi şi cer cartea de muncă în martie, aflu că pe ea nu va fi trecută slujba mea, ci o alta, pentru care nu am niciun fel de pregătire.
A name by any other name would smell as sweet, nu aşa zicea Shakespeare? Ce mi-i reporter, ce mi-i sunetist?

A, şi am mai aflat încă un mic detaliu: voi continua să lucrez 8 ore pe zi, dar pe cartea de muncă vor figura numai 4. Explicaţia? Taxele sunt prea mari pentru o carte de muncă full time.
Probabil asta se va corecta când va trece perioada de vârf a crizei… nu?!

Dar ieri s-a vărsat picătura care a provocat tsunamiul. Atunci când am fost anunţată că va avea loc o nouă reducere de salariu corelată cu reducerea timpului de muncă (un fel de part-time sezonier din câte am înţeles din mintea înceţoşată a şefului meu), am decis că am pierdut destul timp cu joaca asta de-a let me bend over. Aşa că i-am uşurat munca şi l-am anunţat că demisionez cu mare drag dintr-un job care mi-a adus mai multă bătaie de cap decât satisfacţii.

Când am ieşit din clădirea de birouri, parcă pluteam. M-am plimbat din Grozăveşti până la Universitate pe jos şi priveam atât de mirată în jur de parcă ieşim dintr-o (prea) lungă hibernare. Am simţit că pentru prima dată după şase luni mi-am îndreptat coloana vertebrală.

Mi-am adus aminte ceva: semestrul trecut am învăţat la cursul de leadership că cea mai importantă resursă a unei companii sunt oamenii ei. În cazul în care teoreticienii care au emis ideea asta ştiau ce spun, şeful meu poate lua toate măsurile anti-criză din lume şi tot degeaba. E falit demult.

Şi da, e adevărat că situaţia mea de acum nu e chiar somon. :)) Sunt -kind of- jobless & broke, trebuie să amân mutatul într-un nou apartament şi singurul context în care o să folosesc cuvântul „shopping” în următoarea perioadă va fi în sintagma window shopping. 🙂

Însă atât timp cât vor exista micile plăceri ale vieţii (Los Colorados, filmele cu Audrey Hepburn, crema de zahăr ars etc.) viaţa mea va fi just bloody brilliant. 😀