„Vreau si eu sa rad de tine!”, mi-a zis azi o prietena, cand m-am incapatanat sa nu ii povestesc evenimentul pentru care o sa fac istorie in analele facultatii mele. Dar, pentru ca nu-mi place sa tin secrete prea mult timp, am sa va impartasesc tragi-comedia de azi.

Am fugit din redactie la 3, cu scopul de ajunge la 4 la Leu, unde aveam un seminar. Mazgalisem pe orar „GPS- seminar Placinta-T20”, dar habar n-aveam unde era clasa asta. Auzi, dle’! Lipsesc si eu din tara ca tot omul 5 luni si astia schimba denumirea la clase!

Ajunsa in Leu, intreb doi colegi de an:
„Nu va suparati, care sala e T20?” Astia se uita la mine ca la un om ras in cap care cere sa i se impleteasca codite.
„Pai, nu-i aici!” imi zice baiatul cu grija cu care i-ai spune cuiva ca are mononucleoza.
„Dar unde?”
„La metroul Timpuri Noi”.
„Aha.” Putea la fel de bine sa-mi spuna „la 30 de kilometri de Al Hillah”, ca ajungeam la fel de repede.

Dupa multa perspiratie, am gasit metroul si iesind, am dat cu ochii de cladirea „alba, mare”, care mi se spusese ca nu am cum s-o ratez. Intru in „Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir” si intreb gafaind portarul unde e sala T20. Omul s-a uitat buimac la mine si dupa ce s-a consultat cu femeia de serviciu, au decretat de comun acord ca n-au asa o sala.

Ies disperata din cladirea „mare, alba”, ca sa dau cu ochii peste drum de alta cladire „mare, alba”. Asta era! Eram sigura! Am alergat tot intr-un suflet pana acolo, si m-am repezit la primul etaj, unde-mi scrisese o colega intr-un mesaj ca e sala.

La etajul 1 nu era nici o usa cu numarul 20 pe ea, asa ca am alergat la etajul 2. Da! Asta era! Am batut energic la usa si apoi ma incercat clanta. Nimic. Usa era inchisa. Ma uit inca odata la numarul de pe usa maro. „20”. Trimit mesaj: „Ce sala e?” Ati ghicit raspunsul invariabil: „20”. Mai bat, tot nimic.

Dintr-o sala alaturata, iese o studenta absolut normal, cu un singur detaliu frapant: purta papuci de casa. Ce naiba?! ma intreb eu. Astia stau atat de mult la scoala, ca trebuie sa poarte papuci de casa?

Cobor la parter, unde intreb alt portar unde tin seminarele cei de la jurnalism.
„Aici la parter!” imi spune omul. „La salile C1, C2 si C3.”
Incerc pe rand toate usile. Peste tot cursuri, nicaieri colegii mei. Trimit alt mesaj: „Nu gasesc sala. Vino si ia-ma de la parter. Plsssssss!”

Eram deja lac de sudoare, alergand intre etajele unu si doi si perplexa la culme. Stand si asteptand-o pe colega mea,am inceput sa citesc anunturile de la lift. „Din cauza scumpirii electricitatii, fiecare student va plati in plus cu 20 de Ron pt energia electrica de la 1.12.2006” si „Pretul repararii mochetei din hol va fi suportat de studenti”.

And then it hit me. In cele din urma. Si am inceput sa rad isteric, vazand pe geam cealalta intrare a cladirii „mari si albe”. Alergasem jumatate de ora in caminul Universitatii „Nicolae Titulescu”, batand pe la usile studentilor si intrebandu-i in care camera se tine seminarul meu de GPS. Nu e de mirare ca fetele de pe hol m-au crezut nebuna cand le explicam cu nonsalanta ca trebuia sa am seminar in „camera 20” si ca nu intelegeam de ce e inchisa.

Cand am ajuns in cladirea Universitatii, o colega ma astepta ingrijorata pe hol. Nici eu si nici domnul Placinta nu eram de gasit.