A fi adult. Multa vreme am crezut ca inseamna sa platesti facturi, sa chemi instalatorul cand ai probleme cu tevile, sa faci singur supe complicate de pui sau sa ai o slujba.

Facturile le platesc singura de un an jumate (nu din fonduri proprii, bineinteles), am chemat singura-singurica un instalator in vara, atunci cand era cat pe ce sa inund un vecin, iar supe am facut in Polonia cu nemiluita. Si totusi, nu m-am simtit adult.

Nici in primele zile de job nu m-am simtit (sau comportat) ca un adult. Mi-am adus la redactie un pitic elastic, pe care l-am pus pe calculator, am carat mici cadouri de la prieteni cu care mi-am populat biroul, ba chiar mi-am cumparat un cactus pe care l-am botezat „porc spinos”. Mi-am indeplinit atributiile conforme cu „giobdescripsanul” cu sarguinta, dar am transformat toata „munca” aia plictisitoare si grea intr-o mare joaca.

Asta pana acum cateva zile, cand am realizat ca am cearcane cat Groapa Marianelor, ca trebuie sa iau cu mine mobilul de la serviciu chiar si la o cina romantica, ca am mai multe agende decat bijuterii si ca am dat mai multe telefoane la Barcelona si Milano saptamana trecuta decat am sunat-o pe bunica mea la Sighisoara.

And the it hit me. Esti adult atunci cand te scoli in fiecare dimineata cu noaptea in cap, desi, teoretic, nu trebuie sa te scoli in fiecare dimineata cu noaptea in cap, stiind ca trebuie sa ajungi intr-un loc in care niste oameni conteaza pe tine. Esti adult atunci cand inveti sa impaci responsabilitatea (acest cuvant urat care suna ca „ciroza”) de a preda materialele la deadline-uri cu o farama de viata personala, in care sa mai citesti un Cortazar, sa mai asculti un „A quoi ca sert, l’amour?” (my all times favourite Edith Piaf song), sa mai vezi un film bun cu un om drag sau sa mai iesi la un suc cu fetele.

Eu nu sunt inca un adult in mod oficial. Mi-am depus actele si acum astept sa fiu chemata la interviu pentru o viza in adulthood land. Dar, vedeti voi, e un pic mai complicat