Pentru aceia dintre voi care nu stiu (aka cei cu care nu sunt inca prietena pe Facebook 🙂 ), joi a fost ultima mea zi la Tabu.
Cineva spunea la un moment dat ca atunci cand pleci de la un job in care te-ai implicat, te simti intr-un fel ca atunci cand te desparti de un iubit. Pentru ca am avut parte de foarte multe momente frumoase acolo, nu vreau sa intru in detalii in legatura cu motivele demisiei mele (citatul asta spune, oricum, totul).
In autobuz, pe drum spre birou, mi-am sters numerele si mesajele din agenda telefonului de serviciu. In redactie am trimis traditionalul mail de la revedere colaboratorilor, mi-am sters tab-urile de pe Mozilla si am stat la o ultima felie de pizza si o prajitura cu colegii. Pe calculator, in urma mea, a ramas doar un wallpaper cu bujori imensi, roz si albi.
Mi-am petrecut o buna bucata din noaptea de joi spre vineri scriind un Mic Ghid pentru sfarsitul lumii, ironic sau nu, ultimul meu articol pentru Tabu. Vineri dimineata, dupa vreo 4 ore de somn, am pornit spre noul job.
In holul blocului, la cativa metri de usa, zacea un porumbel pe spate, cu picioarele tepene in sus. Am sunat-o pe sora mea, sa-i spun ce bine mi-am inceput prima zi la noul loc de munca. „Cauta semnele bune pe drum!”, mi-a recomandat ea. Zis si facut. La cateva minute dupa ce am urcat in taxi, era sa intram intr-o alta masina. Frana brusca m-a aruncat intre scaunele din fata, iar soferul s-a speriat atat de tare, incat in urmatoarele 10 minute n-a facut decat sa-l injure pe celalalt (incepand cu mama si mergand pe firul arborelui genealogic in ordine invers cronologica spre stramosi). Cand am ajuns pe Matasari la colt cu Pache Protopopescu (unde e sediu Media Pro), i-am spus soferului ca ma poate lasa acolo pentru ca n-avea rost sa mai dea coltul.
– Cum sa va las aici, domnisoara? Aici nu e o zona buna pentru o femeie frumoasa ca dumneavoastra. Pai nu stiti ce e aici?
– Uhm…un garaj?
– Aici e targ de fete, domnisoara!
– Mai este?! Credeam ca a fost mai demult…
– Inca aduc marfa. S-a stricat calitatea fetelor, dar inca le aduc.
Semne bune, my ass, m-am gandit.
Colegele mele noi sunt foarte dragute, insa. Un alt plus e ca sandvisurile de la cantina Pro sunt yummy. Pe partea de minus ar trebui sa mentionez ca ai nevoie de cartela sa faci orice, chiar si sa mergi la baie (si cum in prima zi n-am avut una, am stat cateva ore cu vezica intinsa ca un elastic).
De azi incepe insa, oficial, prima mea saptamana aici. Cu putin noroc, n-o sa am nimic palpitant de povestit la finalul ei. Sper sa fie asa.