Finalul de an calendaristic e mereu o ocazie excelentă pentru faimoasele bilanţuri. Unora le place să îşi spună că au învăţat nu ştiu câte lucruri noi, altora că şi-au dezvoltat nu ştiu câte talente nebănuite. Mie îmi place să-mi contabilizez rateurile, momentele de climax ale penibilului, bâlbele memorabile, şi în general ocaziile în care „a fi de râsul curcilor” e doar un eufemism. Asta mă ajută – nu să „ţintesc spre stele” în noul an, ci, măcar – să evit repetarea catastrofele trecute.

Poate vă întrebaţi ce treabă are bilanţul de final de an cu mijlocul lui decembrie? Are, vă spun eu. În primul rând, am citit ieri postul Adinei despre job-ul ei de vis, ca PR într-o firmă de modelling. Apoi, acum două nopţi, am alergat pe tocuri cui vreo trei staţii de tramvai în mijloc de noapte. Astfel mi-am amintit cum am învăţat să merg pe tocuri cui (e şi asta o artă, să ştiţi) şi, mai ales, un fermecător şir de situaţii penibile şi amuzante care au avut loc nu la începutul lui 2006.

Dacă intrai într-un anumit mall bucureştean pe la mjlocul lui februarie, erai asaltat pe scările rulante de două fete tot un zâmbet, care te convingeau să cumperi cele mai scumpe praline belgiene din galaxie. Dacă mai şi întrebai de preţuri, cele două zâmbăreţe te trimiteau să vizitezi magazinul de la etajul I. Asta ca să nu faci un atac de cord pe scări şi să blochezi traficul.

Adina şi cu mine am petrecut multe zile haioase convingând oamenii că merită să intri în datorii numai ca să guşti ceea ce, la drept vorbind, nici noi nu gustaseram. Micuţa noastră existenţă liberă şi fericită a fost însă zguduită din temeliile-i fragile atunci când în mall au apărut nişte scouteriţe ale unei celebre firme de modelling.

Principala noastră ocupaţie a devenit să le urmărim pe individe cum aleg fete pentru o preselecţie a agenţiei. Am fi continuat doar cu îndeletnicirea asta naivă, dacă alegerile lor în materie de „fotomodele” nu ne-ar fi revoltat pe amândouă la culme. Cum adică aleg toate „piticele” şi toate „Bridget Jones-urile varianta before” şi nu ne întreabă nimic pe noi, două gazele cu mers de felină (aţi prins voi antiteza, da?)?

Aşa că am făcut un pact Adintropp-Inotov, cum că în ziua următoare urma să renunţăm la tricourile albe, simple, şi la blugi, să purtăm ceva mai „catchy” şi să ne urcăm şi noi, ca toate fetele normale, pe tocuri. Ăsta avea să fie testul suprem: dacă nici acum nu ne remarcau, mănăstirea era de noi. Urma să ne facem programare la cea mai apropiată maică stareţă pentru interviul de acceptare.

Pregătirile din dimineaţa următoare au fost similare cu ceea ce fac soldaţii americani care pleacă într-o misiune pe teren. Mi-am pus echipamentul de luptă, adică cizmele cu toc cui, pantalonii negri mulaţi, şi o bluziţă decoltată. Apoi, mi-am aplicat pe faţă culorile de luptă : o tuşă de roşu pe buze şi câteva pensule în ton cu bluza, pe pleoape.

Şi ghiciţi ce? N-am ajuns bine amândouă la baza scărilor rulante, că una dintre fete s-a şi materializat lângă noi să ne ia datele de contact. Cum era şi normal, ne-am dat amândouă ochii peste cap, şi am aruncat o invizibilă şuviţă de păr pe spate. Noi, fotomodele?! Vaaai, dar nici nu ne-ar fi dat prin cap! Ce surpriză să fim abordate aşa în mall! Oricum, chestia e că nu ne-au recunoscut nici vânzătoarele din magazinul de praline. Una dintre individe se pregătea amabilă să mă servească. Şi să-mi mai spună cineva că haina, mascara şi tocurile cui nu-l fac pe om!

Ceea ce nu bănuiţi, însă, e că ne-am dus amândouă, mai în glumă, mai în serios la interviul de preselecţie. Acum că ştiam că suntem absolut răpitoare, ne mai trebuia doar acest mic episod, ca să avem ce povesti copiilor şi nepoţilor până ne oprea Alzheimer-ul din aberaţii.

Ne simţeam cam, hm, răscoapte, prinre toate puştoaicele de 14, 15 şi 16 ani care erau în dimineaţa preselecţiei la sediul agenţiei (nu spui care, agenţie însemnată din capitală). Noi veniserăm mai spre final, ca atunci când ne vor respinge, să le zâmbim superior „Ha, voi credeaţi că am venit să fim alese? Nu am fi venit mai devreme dacă credeam că avem şanse?”.

Am defilat emoţionată, precum Kate Moss înainte de dezintoxicare, şi m-am oprit în faţa intervievatoarei cu o mână înfiptă în şold, că aşa văzusem cândva pe Fashion TV. Tipa a zâmbit pe sub mustaţă, la fel cum (vorba Adinei) ar zâmbi un câine văzând o pisică rasă în cap, şi mi-a spus:……………..

TO BE CONTINUED