Pentru ca serialele cu care imi omor timpul si neuronii de obicei (vreo 8 la numar) au intrat in vacanta pe perioada verii, am simtit nevoia de sange proaspat. Asa ca am adoptat alte 6 seriale in ultima luna, cateva dintre ele urmand sa-mi devina copii legitimi si sa se alature familiei extinse.
O sa incep cu cireasa de pe tort, Breaking Bad. E atat de bun, incat nu-mi vine sa cred ca l-am descoperit abia acum. Si e primul serial de la „The Wire” (pe care l-am vazut tot anul asta) incoace care ma tine aproape lipita de ecran. Povestea, pe scurt, e urmatoarea: Walter White e un profesor de chimie a carui existenta monotona e data peste cap de vestea ca are cancer intr-un stadiu foarte avansat. Ca sa nu-si lase familia pe drumuri dupa moartea lui, Walter se raliaza cu unul dintre fostii lui elevi si produce cea mai pura metamfetamina din SUA. Daca va plac filmele bine scrise, bine regizate si bine jucate, vi-l recomand calduros, vorba cliseului.
Tot la capitolul surprize placute se numara si The Newsroom, scris si produs de Aaron Sorkin. Daca ati vazut „A Few Good Men” sau serialul „The West Wing” (sau mai recentele, desi mai dezamagitoarele „The Social Network” si „Moneyball”) si v-au placut, n-are rost sa va mai pitch-uiesc serialul. Filmul, care prezinta bucataria interna a unei televiziuni de stiri, e bine scris (pentru a se documenta, Sorkin a stat luni intregi in diverse televiziuni), iar cast-ul e foarte misto si bine ales. Singura parte proasta – sezonul 2 apare in iunie 2013.
Ca sa intelegeti de ce am inceput sa ma uit la Don’t Trust The Bitch in Apartament 23, trebuie sa stiti ca de aproximativ 7 luni stau intr-un apartament cu numarul 23. Asta si faptul ca ma plictiseam de moarte m-au facut sa vad primul episod. Serialul asta intra mai degraba in categoria guilty pleasures decat la must-see (il recomand ca must-see doar cuiva aflat in moarte cerebrala), dar asta nu m-a impiedicat sa vad primul sezon. Printre partile lui pozitive se numara personajul Chloe, o Holly Golightly din 2012, dar mult mai bitchy si libertina si James Van Der Beek, in rolul lui James Van Der Beek (Dawson’s Creek, anyone?). Partile proaste sunt scenariul incredibil de previzibil, situatiile fortate (chiar si pentru un sitcom) si numeroasele clisee pe care le dezvolta cu gratie. Nu semnam actele de adoptie, clar!
Suits este un alt serial despre – se pare – mereu fascinanta lume a dreptului american. Spre diferenta de „The Good Wife” (unul dintre copiii mei legitimi, care a intrat in vacanta in aceasta vara), cazurile din „Suits” nu sunt la fel de bine construite si – aproape niciodata – nu ajung in sala de judecata, actiunea desfasurandu-se in proportie de 90% in birourile firmei de avocatura. Trebuie insa sa-l vedeti pe Gabriel Macht in costum – cred ca pentru cazuri ca asta s-a inventat sintagma „eye candy” – si toate remarcile mele negative de mai sus nu fac nici cat o ceapa degerata. In plus, Rick Hoffman e adorabil in rolul nesuferitului Louis Litt (ceea ce mi-a adus aminte ca mi-e dor de Alan Cumming din „The Good Wife”). Concluzia: desi e destul de ok pentru genul lui, nu o sa depun actele de adoptie pentru micutul asta atat timp cat „The Good Wife” inca ruleaza.
Primul episod din American Horror Story l-am vazut in ianuarie si mi-a luat inca 6 luni sa-l vad pe al doilea. E un serial horror tipic, despre o casa bantuita, dar si despre infidelitate. Am ras de multe ori in timpul episoadelor (uneori chiar in hohote). Cu toate astea, cand luminile se stingeau si trebuia sa ajung la baie pe intuneric am avut (nu doar o data) sentimentul neplacut ca tipul in latex imi va iesi in cale (sunt slaba de inger in general, serialul nu e chiar atat de bun, va asigur). Jessica Lange joca excelent si este, probabil, cel mai bun lucru din film. E, de altfel, singura actrita care ramane si in sezonul 2, cand actiunea se muta din casa bantuita intr-un azil de nebuni. Sora mea si cu mine am cumparat deja popcornul pentru 18 octombrie.
Ultimul, dar nu cel din urma este Bunheads, serial pentru care nutresc sentimente contradictorii. Cei care ma cunosc stiu ca „Gilmore Girls” este unul dintre serialele mele preferate si ca Lorelei Gilmore e my spirit animal. Asa ca atunci cand am auzit ca Amy Sherman-Palladino a creat si scris un nou serial am fost cuprinsa de o frenezie de zile mari (diferita de frenezia de zile mici, evident). Wow, ce festin, m-am gandit, sa ascult iar schimburi de replici savuroase si sa vad personaje pitoresti. Primul soc: apare Kelly Bishop (doamna Gilmore din celalalt serial); al doilea soc: imi dau seama ca personajul principal se vrea o copie a lui Lorelai (reusita, ce-i drept, dar o copie palida); al treilea soc: aceeasi coloana sonora din „Gilmore Girls” (am descoperit apoi ca au acelasi compozitor). Fara sa mai enumar socurile, am mai remarcat vreo 3 actori recurenti din GG, precum si alte cateva elemente de regie si scenariu similare, care m-au facut sa simt ca ma uitam la un spin-off si nicidecum la un serial de sine-statator.
Cam astea sunt recomandarile mele in materie de seriale noi (exceptand „Breaking Bad”), care, sper eu, va vor face sa economisiti timp sau, dimpotriva, sa castigati quality TV time (daca exista asa ceva). Daca aveti si alte recomandari (desi mi-am propus sa ma las de acest sport mancator de timp), fire away in comentarii.