Pe 6 ianuarie, seara, eram la Gara de Nord. Mai aveam 30 de minute pana imi pleca trenul spre casa si tocmai luasem biletul, cand am realizat ca mi-am uitat reportofonul.
Nu-l iau peste tot cu mine, dar de data asta voiam sa inregistrez o conversatie foarte importanta. Incercam sa ma linistesc spunandu-mi ca voi apuca sa inregistrez respectiva discutie peste cateva saptamani sau peste cateva luni. Intr-un final, insa, am decis sa-mi sun sora si s-o rog sa vina la gara cu el. Oricat de dramatic suna, as fi regretat toata viata daca n-as fi luat acel reportofon cu mine.

*

Daca un psiholog mi-ar analiza vreodata pasiunea pentru povesti/povestit, ar descoperi ca totul a inceput in copilarie, cu povestile bunicii mele. Refuzam sa adorm seara daca nu imi povestea aventurile ei incredibile din copilarie.

Cum, in timpul razboiului, soldatii rusi o alergasera prin lanul de porumb, cum un unchi le tinuse ascunse pe ea si pe verisoara ei cateva zile sub fan, in pod, pentru a le salva. Cum rusii au venit sa ia fan de acolo, si cum unchiul le arunca fanul din partea opusa, in timp ce fetele, cu inima bubuinda, erau la cativa metri de cizmele strainilor.

Cum umbla iarna doar cu o pereche de sandale in picioare, si cum plangea pe drum de frig si de durere, in timp ce ducea lapte la cativa kilometri departare. Cum a inceput sa-si confectioneze singura hainele inca de la 6 ani si cum, cu nimic mai prejos decat Coco Chanel, isi facea in tinerete taioare si rochii, pe care i le admira toata lumea. Cum l-a cunoscut pe bunicul meu cel chipes si cum, la cununia civila, pentru ca erau saraci, i-a facut ea costumul si si-a croit ei insasi cea mai eleganta rochie bleumarin.

Mama (cum ii spun eu bunicii) a facut mai mult decat sa-mi povesteasca viata ei romantata. Pe langa clasicele povesti si basme pe care mi le povestea serile, mi-a creat un basm personalizat, in care eroina avea numele meu.

Abia mai tarziu, cand am ajuns sa citesc singura povesti, mi-am dat seama ca printesa cu numele meu era una nemaiintalnita in literatura: spre diferenta de eroinele clasice, care traiau izolate in turnuri sau erau cufundate in somn, eroina mea plecase intr-o aventura pe cont propriu si se lupta cu toate creaturile malefice care-i ieseau in cale, cot la cot cu barbatii. Tiza mea a fost prima power woman din lumea basmelor.

Pe langa povesti, mama imi canta mereu romante sau cantece pe care le crea pe loc, si care aveau, invariabil, rima imperecheata. In tinerete, cand iesea cu bunicul la restaurant sau la petreceri, era rugata deseori sa urce pe scena pentru a interpreta o romanta, in aplauzele mesenilor. N-am mostenit-o la capitolul asta.

*

De multe ori, de-a lungul anilor, mama m-a rugat s-o inregistrez cantand sau povestindu-si viata. I-am spus mereu c-o s-o fac, dar niciodata nu m-am grabit. Aveam tot timpul din lume. Apoi, pe 4 ianuarie, am aflat ca medicii ii descoperisera o tumoare in stomac. Parintii mi-au spus ca pana nu o duc la un specialist nu vor sti cum stau lucrurile dar ca, cel mai probabil, va avea nevoie de o interventie chirurgicala si totul va fi bine. A fost pentru prima data cand m-am gandit serios s-o inregistrez pe un reportofon, desi eram convinsa ca problemele ei medicale se vor rezolva.

*

Pe 7 ianuarie, sambata, eram impreuna cu parintii acasa la un chirurg, prieten de familie, pe care l-au rugat sa se uite peste ecografia bunicii si sa ne spuna ce e de facut. Din pacate, in timp, am invatat cum arata fata unui medic care urmeaza sa-ti dea vesti proaste. Asa arata si fata doctorului ce examina radiografia. Intr-un final, ne-a spus grav ca tumoarea bunicii mele ajunsese de dimensiunile unei mingi de fotbal si ca, deoarece cuprinsese toate organele interne, nu mai putea fi extirpata. Printre siroaie de lacrimi, l-am mai auzit spunandu-ne sa-i oferim tot ce-si doreste in urmatoarea perioada, pentru ca mai are de trait doar cateva luni.

Tot drumul spre casa, in timp ce incercam sa accept situatia si sa-mi imaginez viata peste cateva luni, un gand ma obseda: trebuie s-o inregistrez povestind azi. Trebuie s-o inregistrez azi! Trebuie s-o inregistrez azi!

*

Peste cateva ore, in timp ce doctorul tocmai ii pusese o perfuzie, m-am cuibarit langa ea in pat. Parintii au decis sa nu-i spuna inca despre gravitatea situatiei, asa ca imi zambea increzatoare, spunandu-mi ca perfuziile o fac sa se simta mai bine. De mai multe ori in cursul acelei zile a trebuit sa ies din camera pentru a plange in liniste.

*

I-am spus ca mi-am adus reportofonul si ca vreau sa-mi povesteasca viata ei, incepand din copilarie. Fara sa ma intrebe de ce, mi-a raspuns la intrebari bucuroasa, desi vocea ii era tot mai stinsa. Iar eu, desi vedeam cat de obosita era, nu ma puteam opri. Ii fortam creierul cu intrebari peste intrebari, o obligam sa-si pastreze coerenta povestii cand, din cauza oboselii sau a sedativelor incepea sa divagheze, incercam cu disperare s-o fac sa-si aminteasca episoade pe care le stiam aproape pe de rost, si peste care acum sarea.

Intr-un final, am obtinut 2 ore si jumatate de povesti. Mi-am promis ca la urmatoarea intalnire o sa am mai mult.

*

Am luat inca o data reportofonul cu mine, cand m-am intors acasa, de ziua mea, la sfarsitul lunii. Speram sa reusesc sa completez multe goluri din poveste si sa ajung si la o perioada pe care n-o acoperisem. Eram obsedata de ideea de a avea toata povestea vietii ei, povestita de ea.

Cand am ajuns acasa, insa, mama nu mai vorbea. Cerea apa sau injectii cand chinurile erau prea mari, ma ruga s-o duc la baie, dar in rest, mintea ei, coplesita de durere, nu mai lega alte propozitii. Nici n-am mai scos reportofonul din geanta.

*

De ziua mea, am rugat pe toata lumea din casa sa nu-mi ureze la multi ani si sa nu-mi cumpere nimic drept cadou. Eram prea trista sa-mi pese. Tata n-a tinut cont, insa, de interdictie si a venit sa ma felicite, cand eram cu totii stransi in camera ei. Cand a auzit felicitarile, a ridicat capul spre mine si in ochi i-a stralucit, timp de cateva secunde, dragostea nesfarsita pe care mi-o purta. Mi-a spus la multi ani si m-am aplecat sa ma sarute pe obraz. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata.

*

Peste doua zile, mama a murit, in bratele mele si ale surorii mele, Lia. Stiam ca ii era frica sa moara singura, asa ca eram bucuroasa ca suntem cu ea, dar pe de alta parte, nu va doresc niciunuia dintre voi sa va moara cineva drag in brate si sa simtiti neputinta crancena care va cuprinde. Panica cand vezi transformarile fizice ireversibile, disperarea ca nu stii sa iei un puls ca lumea, groaza cand lumina care palpaie in ochi se opreste, spaima violenta care iti opreste creierul si te face doar sa-ti suni, plangand in hohote, parintii.

*

Desi as da orice sa uit acele imagini, imi apar frecvent in minte, uneori si in vise. Tot ce a urmat apoi a fost un vartej, din care nu am iesit inca. Ma bucur ca am apucat sa fac doua lucruri: sa o machiez inainte sa o ia masina mortuara, pentru ca stiam cat de cocheta fusese toata viata, si sa salvez doua muscate din apartamentul ei. Iubea florile nespus si, de fiecare data cand ma uit la plantele astea pipernicite, cu cateva prapadite de frunze, imi aduc aminte cat de mult tinea la ele si ma linistesc.

Dar cel mai mult ma bucur ca, intr-o cutie din dormitorul meu, exista un aparat cu vocea ei. Desi stiu ca inca nu sunt pregatita s-o ascult (am plans tot timpul cat am scris acest text, pot doar sa-mi imaginez cum va fi s-o aud iar), va veni ziua in care o sa am forta sa transcriu cele 2 ore si jumatate.

Iar apoi o sa scriu povestea unei printese puternice, inimoase si cochete, care o sa-i poarte numele.

Credit foto: Matt Stroshane