Mă duc azi să-mi cumpăr o cartelă Orange de la magazinul de peste drum. Vânzătorul, băiat simpatic de altfel, mă priveşte chinuit când îi întind bancnota de 50.

– Îmi pare rău, azi sunteţi primul nostru client. Vă rog să-mi daţi fix, că nu am să vă dau rest.

Biiiiiine, îi spun, mă întorc pe călcâie şi îi promit să mă întorc repede. Ies din magazin şi dau cu ochii de o farmacie nou-deschisă. Îmi place firma simplă pe care scrie doar „Farmacie”. Intru. Şi aici sunt prima clientă, deduc eu din agitaţia stârnită de intrarea mea. Un băiat care căra cutii se opreşte să mă privească mirat iar vânzătoarea îmi zâmbeşte cu mult aplomb.

– Ăăă…gumă de mestecat aveţi? întreb eu ca tâmpita, încercând să cer ceva cât de cât necesar.
– Nu, îmi pare rău, răspunde farmacista şi zâmbetul i se stinge.
– Poate bomboane mentolate? dau eu s-o dreg.
– Da! îmi răspunde ea bucuroasă că pe asta a nimerit-o. Avem Hills.

La naiba! mă gândesc eu. Cât o fi un pachet? 12 lei te pomeneşti. Nu-i o afacere tocmai bună.

– Hm. Poate aveţi ceva mai puţin puternic. Ştiţi…nu mă doare gâtul.
– Atunci Hills cu miere şi lămâie poate? zâmbeşte ea încurajator. Nu e puternic deloc.

La naiba! Iar o supăr.

– Ăă…mă gândeam la ceva care ar reîmprospăta respiraţia…De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, Paracetamol aveţi?

Femeia mă priveşte aşa cum meritam pentru o asemena replică (ca pe cineva fugit din Cuculand), după care se întoarce pe călcâie şi îmi aduce cutia.

Îi întind bancnota de 50. O aud oftând.

– Aveţi cumva mărunt? Ştiţi…abia am deschis. Nu aveţi deloc? Atunci staţi puţin.

Şi o văd că se întoarce şi caută ceva în poşeta ei.

– Nici eu nu am mărunt, spune ea zâmbind încurcată. Am doar 30 de lei.

Mie îmi vine să intru în pământ de ruşine că e aşa drăguţă cu mine şi sentimentul că sunt o şarlatană nenorocită care se foloseşte de fata asta drăguţă pentru a schimba 50 de lei devine insuportabil. Îi promit să vin cu rest imediat şi ies în stradă în căutare de mărunt. Deja-vu, anyone?

Ajung în faţa chioşcului de ziare. Fără să gândesc prea mult, mă aud spunând:

– Daţi-mi, vă rog, un ziar!
– Care?
– Oricare!

Vânzătorul mă priveşte chiorâş. Dar pesemne nu sunt prima analfabetă cu care are de-a face, pentru că nu stă mult pe gânduri şi-mi întinde cotidianul cu cea mai colorată primă pagină.

– Ăsta e bun?
– E perfect!

Îi întind cei 50-de-nenorociţi-de-lei şi îmi ţin respiraţia. Omul nici nu se uită la mine şi îmi întinde restul. Respir uşurată. Următoarea opţiune ar fi fost florăreasa din colţ. Şi aia se târguieşte, nu glumă.

Mă întorc la farmacie, îi întind femeii banii şi o iau spre ieşire. Farmacista mă strigă să iau şi Paracetamolul. Abia mă abţin să nu râd. Când ies pe uşă, însă, o aud râzând pe ea.

Am ajuns, într-un final şi la magazinul Orange, de unde am plecat victorioasă cu cartela mea. Care m-a costat fix 5 euro, o cutie de Paracetamol şi un ziar.