În primul episod al Poveștii sprâncenelor mele stufoase v-am spus despre cum o prietenă m-a convins să-mi las sprâncenele pe mâna primului eyebrow designer (!) din România. Povestea de astăzi este despre prima vizită la salonul ei.

***

Am intrat, după multe peregrinări, în studioul atât de select încât nu avea nici măcar firmă. La intrare, recepționista mă întâmpină cu mult șarm, și după ce schimbăm replici politicoase, îi spun motivul vizitei mele. Se uită suspect la sprâncenele mele:

– Veniți puțin cu mine, să vă vadă și Elis, să știm dacă poate să facă ceva pentru dumneavoastră… Să nu așteptați degeaba.

Mă simt ca o bolnavă în stadiu terminal, care încă spera că boala ei este curabilă. În drum spre misterioasa Elis, le arunc sprâncenelor mele o privire încărcată de ură, în oglinda din hol.

Elis e ocupată, dar se uită la sprâncene și îmi spune că e ok, poate să facă ceva pentru mine, pentru că am fost „fetiță cuminte” și le-am lăsat să crească. Iau loc pe unul dintre scaunele din sala de așteptare, beată de fericire că mi-a fost acordat pașaportul către Țara Sprâncenelor Stilate. Răsfoiesc vreo 20 de minute revista „Lumea Feng Shui”, iar apoi îmi vine și mie rândul pe scaunul fantastic.

Mă așez emoționată, mai ceva ca la prima confesiune, și îi mărturisesc că aștept acest moment de multă vreme. Se uită la sprâncenele mele, se încruntă, le periază, iar se încruntă, eu încep să tremur. Ce nu e bine? Oare crede că forfecuța ei delicată s-ar rupe în stufărișul de deasupra ochilor mei? Iar se încruntă. Nu mai suport tensiunea.

– Spuneți-mi, vă rog, ce nu e bine? Ce n-am facut bine?!

Elis îmi pune o oglindă imensa în față și îmi arată cu vârful unei pensete firele. Urmează o explicație laborioasă despre faptul că firele de sprâncene au trei vârste de creștere, că sprâncenele mele se pot reface doar în trei luni, și că ea nu poate să facă mare lucru acum, pentru că, deși le-am lăsat să crească, nu au crescut unitar în toate direcțiile. Așa că va trebuie să revin, o dată la două săptămâni, să continuie procesul de refacere a formei sprâncenelor început azi.

După câteva minute de tăiat vârfurile cu forfecuța, de pensat două-trei fire, de încruntat, de tamponat cu soluție, de pensat alte două-trei fire, părăsesc scaunul sprâncenlor fericite și salonul secret.

Ies în stradă, mai săracă cu 50 de lei, fără vreo două-trei fire din sprâncene, la fel de pufoasă cum am intrat, gândindu-mă că va trebui sa revin în următoarele trei luni de zile constant, pentru a mi se smulge alte două-trei firișoare de par. Fredonez un „Goodbye my lover, goodbye my friend” masându-mi rinichiul drept și pășesc în soare.