In anul I, nu stiu daca v-am mai spus, dar am intarziat la deschiderea anului universitar, si m-am trezit inconjurata de studentii de anul IV. Alaturi de ei am aruncat cu confetti si baloane in “bobocei”. M-am simtit trista atunci. Unbelongingness s-ar numi starea mea. Inca nu puteam accepta ca liceul se sfarsise, ca trebuia sa o iau de la capat. Plus ca eu ar fi trebuit sa fiu acolo unde se arunca cu baloane. Dar nu eram.

Azi am intarziat din nou la deschidere. Cand am ajuns, amfiteatrul era atat de plin, incat m-am trezit inconjurata de studentii din anul I. Nu trebuia sa ma uit la insignele pe care scria “boboc”, alaturi de “Salut, sunt Jeleu” ca sa realizez asta. Erau galagiosi, fetele le straluceau, si-si roteau capetele peste tot pentru a-l vedea pe Lucian Mandruta. God, I hate them! Ei sunt tot ce as vrea sa fiu acum. Boboaca, galagioasa, plina de entuziasm, rosie de emotii, mereu in ratacire pe holurile facultatii.

Ma uitam la ei cum cantau stangaci “Imnul FJSC” (the lamest song ever, scris pe muzica de la “Yellow Submarine”) si am inceput si eu sa cant. Si, in timp ce fredonam stins “Si-am ramas inca studenti” it hit me again. Unbelongingness.

Poate o sa schimb lucrurile. Poate o sa make myself belong. Poate o sa reusesc.

Succes in noul an, tuturor! 🙂

Later Edit:
Ca tot sunt eu in spiritul de „S-aducem liceul inapoi, sa apartin si eu undeva”, tocmai am descoperit blogul clasei fratelui meu. Posturi ca asta, de exemplu, ma fac fie sa-mi doresc sa refac liceul, fie sa ma fac profesoara. O sa ii trec in blogroll, nu de alta, dar imi dau o excelenta stare de spirit. E ca si cum, pentru cateva secunde, as fi din nou in prima banca din fata catedrei. 🙂