Sunt unele momente din viață în care aș vrea să mă întorc în timp și să-i trag Inei din trecut o palmă zdravănă, înainte de a lua o decizie proastă. Povestea asta e despre unul dintre ele.

***

V-am povestit recent că de Crăciunul trecut am fost diagnosticată cu o formă de cancer de piele. Ei bine, chirurgul plastician care mi-a fost recomandat opera atât la un spital de stat, cât și la unul privat. Am sunat la cel privat să întreb cât m-ar costa intervenția și mi s-a spus că operația + anestezia + spitalizarea de zi costau 2700 de lei (biopsia costa și ea alte câteva sute de lei). Sun apoi la spitalul public.

– 10 lei.
– 10 lei…ce anume?, întreb eu încurcată.
– Operația!
– Și anestezia?
– Și anestezia.
– Și spitalizarea?!
– Doamnă, ce nu înțelegeți? Totul este inclus în preț: anestezia, operația, spitalizarea, biopsia.

Analizez eu situația: să plătesc 10 lei (!) sau de 270 de ori mai mult (!!!), la un spital privat pentru același doctor și aproximativ aceleași servicii (aveam să aflu mai târziu cât de naivă eram). Cum nu era nevoie de spitalizare peste noapte și aveam ce să fac cu diferența de 2690 de lei, am decis să mă operez la spitalul de stat.

Luni dimineața, la 7, m-am prezentat cu iubitul meu, cu sora mea, Lia, și cu bocceluța la biroul de internări. Luasem cu mine, cum fusesem instruită, pijamale și o pereche de papuci de casă.

Mi s-a spus că trebuie să trec pe la garderobă, să-mi las hainele și să mă schimb în pijamale. Apoi am fost să mi se facă un EKG și analize de sânge. Dacă EGK-ul mi s-a făcut într-un salon mare și gol, pentru analize am fost chemată într-o cameră de gardă cât baia mea de acasă. Pe un pat ședeau trei doctorițe sau asistente tinere, toate cu ochii pironiți în telefoanele mobile. Am rămas în picioare în fața lor, ușor nedumerită. Asistenta a venit cu garoul spre mine.

– Haideți să vă iau sânge!

Nu mi s-a mai luat niciodată sânge stând în picioare. M-am uitat la asistentă, apoi la domnișoarele de pe pat și din noua la asistentă. Într-un final, mi-am dres vocea și m-am adresat, timid, uneia dintre ele:

– Mă scuzați.

A ridicat capul, m-a privit o secundă ca și cum aș fi fost fantoma unui gând neplăcut, apoi s-a dat foarte puțin într-o parte, făcându-mi loc. M-am așezat, jenată, între ele.

– Auzi, dragă, ăsta-i al tău?
– Strângeți pumnul, vă rog!
– Care, tu?
– Ăsta. Din poza de pe Facebook.
– Mai strâns.
– Dă’ să văd! Da, eram la o cabană, de Revelion.
– Gata, puteți să dați drumul.
– Frumușel rău!
– Mersi!
– Țineți apăsat aici!

După ce mi s-a luat sânge, am fost ”invitată” să aștept pe holul spitalului să se elibereze un pat. Eram, deci îmbrăcată în pijamale și cu o pereche de papuci de casă cu moț roz, printre oameni în bocanci și cu geci de iarnă (era februarie și afară era ger). Au fost două ore superbe din viața mea, în care zeci de necunoscuți m-au scanat din cap până în picioare. Noroc că n-aveam voie să mănânc și eram prea leșinată de foame să-mi pese cum arăt.

După vreo 2 ore, am primit vestea că s-a eliberat un pat. M-am bucurat și i-am spus Liei să meargă acasă, urmând s-o sun când aflam ceva despre operație.

Intru în ”salon” (o cămăruță cu trei paturi metalice ruginite și 2 dulăpioare pe post de noptiere) și salut cele două ”colege” de cameră (o să le numesc Băbuța Unu și Băbuța Doi). Pentru că le-am văzut cu chef de vorbă, mi-am descâlcit căștile cu viteza luminii și, în mai puțin de un minut, mă uitam pe telefon la un episod din ”Jane The Virgin” (dacă nu l-ați văzut, e un hibrid de sitcom cu telenovelă, foarte amuzant și deștept scris, pe care-l urmăresc când vreau să mă relaxez).

Am făcut la un moment dat greșeala de a-mi da căștile jos timp de 3 nano-secunde. Atât i-a trebuit Băbuței Unu să mă ia prin învăluire.

– Vreți niște compot?
– Mulțumesc frumos, dar n-am voie să mănânc înainte de operație.
– Acu’ am aflat și eu că n-aveam voie, da’ am deschis deja compotul.

Zâmbesc, dar nu-i mai răspund. Mă gândesc că dacă n-o încurajez verbal se întoarce la compot. Întotdeauna am subestimat băbuțele cu chef de vorbă.

– Sunteți așa de tânără! Ce-ați pățit?

Îi explic, pe scurt, de ce eram colege de cameră în acea dimineață minunată de iarnă.

– Vai de mine! Păcat că ați venit să vă taie. De ce n-ați încercat cu tratament?
– Ăăă…cu ce?, întreb încurcată.
– Cu venin de albină!
– Venin de…
– Albină, da! Eu merg la un homeopat care mă înțeapă.
– ….cu albine?!
– Doar cu acul. Îl lasă câteva minute și după, îl smulge cu penseta. Și tot așa, de 10-20 de ori.
– Și nu doare?!
– Doare, dar știți ce bine-mi face pe urmă? E bun la de toate! La tensiune, la artrită, la anemie, la nervi… Chiar și la tumoare, cum aveți dumneavoastră!
– Mda…mulțumesc, îi zic.
– Vindecă și reumatismul?, întreabă curioasă Băbuța Doi.
– Păi se poate! Normal! Le vindecă pe toate, doamnă!, îi răspunde cu aplomb Băbuța Unu și apoi se lansează într-o conversație despre care are reumatismul mai sever.

Profit de această șansă nesperată și îmi bag căștile adânc în urechi. Mă întrerupe din vizionare la un moment dat o domnișoară doctor care vine să-mi dea niște foi la semnat și să mă marcheze ca pe o oiță cu un marker permanent. Mă întreb dacă rămân cu pata aia, dar apoi îmi dau seama că porțiunea respectivă de piele o să-mi fie tăiată oricum și, pentru prima dată pe ziua respectivă, mi-e puțin frică.

Între timp, Băbuța Doi e dusă și ea la operație și Băbuța Unu află că, din cauză că mâncase grăsimi de dimineață, operația ei se amână pe a doua zi și trebuie să rămână la spital peste noapte. Suspect de bucuroasă, își redeschide prompt compotul de vișine.

Doctorița tânără revine să mă ia în sala de operație și mă bucur, în naivitatea mea, că mă operez și plec mai devreme de la spital. Îi trimit Liei un sms rapid și o urmez pe hol.

Ajungem într-o cameră care miroase puternic a dezinfectant și a apret, cu rafturi pline de halate și prosoape. Doctorița mă lasă pe mâinile unei doamne cazone, care mă îndeamnă să mă dezbrac, să-mi pun pijamalele într-un sac de plastic și să iau un halat pe mine.

– Nu pot păstra pantalonii?, întreb mirată. Mă operez la umăr.
– Nimic, doar chiloții! Nu aveți voie în sala de operație cu haine nesterilizate!

Mă dezbrac ascultătoare, dar apoi rămân privind tâmp la halatul din mâna mea. Nu știu dacă țineți minte rochia Versace a lui J.Lo de la Grammy-urile din 2000 (n-aveți cum să n-o știți, rochia aia are o pagină de Wikipedia, pentru numele lui Donatella!), ei bine, halatul ăla era mult mai sfâșiat.

Cred că eram prea speriată ca să am vreo reacție/pretenție, așa că l-am pus pe mine fără să crâcnesc. Mi se vedea un sân, stomacul și coapsele prin sfâșieturile lui verticale (nici nu vreau să știu ce se vedea la spate). Mi-am acoperit goliciunea cu mâinile și am urmat-o, jenată, pe doamna cazonă în sala de operații.

***

Despre cum a decurs operația, cum s-a perindat tot personalul spitalului prin fața mea și cum am ajuns să asist – fără să vreau – la o altă operație, dar și despre revederea cu Băbuța Unu și Băbuța Doi, mărturii despre șpagă, umilințe mărunte și multe alte lecții de viață (mai mult sau mai puțin) învățate, mâine, în Episodul 2.