Am scris povestea de mai jos la invitatia Cristinei. Textul va aparea in primul ebook cu povesti de Craciun din Romania. N-am prea fost eu vizitata de Muza Inspiratiei, dar sper sa va placa ce-a iesit. 🙂
*
Scena naşterii lui Iisus 

„Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.“ (Luca, 2.6)

Maria se foi insesizabil pe scândura de lemn. Înţepenise. De fapt, o durea tot corpul. Iar mâinile îi amorţiseră de frig. Trebuia să-şi mai fi pus o haină pe dedesubt se gândi – ce proastă a fost! Dar cine şi-ar fi închipuit că avea să fie atât de frig? Probabil e cea mai rece iarnă din ultimii 10 ani. În plus, animalele alea n-ar fi trebuit să facă puţină căldură? Noroc cu oaia care adormise cu spatele pe picioarele ei. Măcar la picioare îi era cald.

Ridică cu grijă copilul care îi alunecase puţin în poală. Trebuia să fii mai atentă, se certă în gând, ai, în fond, o responsabilitate destul de mare. Doar nu vrei să rămâi în istorie drept femeia care l-a scăpat pe fiul lui Dumnezeu pe podeaua unui grajd! Privi cu colţul ochiului la Iosif. Părea îngândurat. Îi plăceau ochii lui verzi, încruntaţi, barba lui stufoasă şi braţele puternice. Poate ar trebui să-i spună ceva? Să înceapă o conversaţie? Scutură uşor din cap. Acum nu era nici locul şi în niciun caz nici momentul să se gândească la cât de bine arăta Iosif. Amândoi aveau o sarcină şi trebuiau să se achite corespunzător de ea. În plus, ce i-ar fi putut spune? Totul se petrecuse atât de rapid că nici n-au avut timp să se cunoască.

Oftă. Vru să-şi întindă puţin spatele, când simţi o răsuflare caldă în ceafă. Se înfioră – dar nu, nu era Iosif. Era una dintre cele două vite. Ura vitele. Ura mirosul lor, coarnele lor mari, fălcile lor imense. Dacă ar fi muşcat, Doamne fereşte, din prunc?! Maria – femeia care a lăsat o vacă să-l muşte pe Mântuitor. Nu, nici aşa n-ar fi vrut să fie cunoscută. Începu să respire sacadat. Nu e momentul să ai un atac de panică, nu e momentul să ai un atac de panică. Ştiai că o să fie vite, ai spus că nu te deranjează.

Şi-atunci se petrecu miracolul nesperat. Iosif veni lângă ea şi cu bătăi uşoare pe spatele animalului, îl conduse spre un colţ îndepărat al încăperii. Maria răsuflă uşurată şi îi aruncă cel mai recunoscător zâmbet posibil. Iosif îi zâmbi şi el şi îşi reluă locul de partea cealaltă a ieslei. Ce frumos zâmbeşte, îşi spuse el. Ce buze roşii şi perfect arcuite are. Şi ce bine îi vine haina albastră! Îi scoate în evidenţă ochii negri. Să-i spun asta? Nu, cu siguranţă e deplasat. O să mă considere un pervers dacă îi fac complimente în condiţiile astea.

Condiţiile astea! Abia îşi înăbuşi un râs ironic. Şi-o închipui pe maică-sa, care toată viaţa îi spusese că e un ratat şi că n-o să ajungă nimic, la fel ca taică-su. Să-l vadă acum – cum îşi petrece noaptea de 24 decembrie, dârdâind de frig într-un grajd plin cu oi şi vaci, cu o femeie pe care, la drept cuvânt n-o cunoaşte, şi care ţine în braţe un copil al cărui tată e nimeni altul decât Sfântul Duh. Hahahaha. Sfântul Duh! Râse în sinea lui, încântat de propria-i ghiduşie. Într-adevăr, expresia de pe faţa bătrânei lui ar fi fost nepreţuită.

Îţi frecă uşor mâinile una de alta. Al naibii frig. Probabil cea mai rece iarnă din ultimii…ce 10, 20 de ani! Ar fi ieşit puţin din grajd să caute nişte vin fiert, dar Maria s-ar fi supărat foc şi pară pe el. Zâmbi la gândul privirii ei furioase. Cum s-o lase singură în mijlocul animalelor, mai ales când a văzut ce frică îi era de vacă? A vrut ea să facă pe viteaza înainte, dar era clar că mai avea puţin şi leşina. Acum înţelesese şi care era, de fapt, principalul lui rol în toată treaba asta. Să ţină vitele la distanţă de Maria. Nu era atât de rău pe cât suna. Poate, după ce toată treaba asta se va termina, o să… Dar gândurile îi fură întrerupte de o voce veselă:

–    A venit schimbul doi! strigă un bărbat cu o robă şi o barbă la fel ca ale lui. Şi-au scuturat scurt şi prieteneşte mâinile. Frig în seara asta, nu-i aşa? continuă nou-venitul.
–    N-am mai văzut aşa ger de când eram copil, încuviinţă Iosif.

Din spatele bărbatului se ivi o femeie înaltă, negricioasă şi cu maxilare proeminente, îmbrăcată într-o haină albastră, la fel ca a Mariei.

Cedându-le locul noilor veniţi, Maria şi Iosif şi-au luat paltoanele din spatele grajdului şi au părăsit scena naşterii. Pentru câteva secunde, amândoi au fost orbiţi de miile de firme luminoase şi becuri de pe bulevard.

Au mers o vreme în tăcere, până au ajuns la intersecţia Broadway cu 44th Street. Şi, după ce şi-au urat politicos „Sărbători fericite!“, au pornit încet în direcţii opuse. Păcat! gândi fata. Nu fi tont! se încurajă băiatul şi strigă după ea:

–    Mi-ar plăcea să ne mai vedem, mai ales fără vaci în jur!

Ea râse cu poftă, semn că l-a auzit şi îi flutură din mână.

–    Stai puţin! strigă băiatul. Nici măcar nu ştiu cum te cheamă!

Fata îi strigă ceva, chiar înainte de a fi înghiţită de mulţime. Răspunsul se pierdu însă în vacarmul din Times Square.

*
Iata si cateva dintre minunatele povesti scrise de ceilalti colegi de proiect. In ordinea cronologica in care le-am lecturat: „Craciunul lui Pic, un motan care a fost altceva” a lui Semanticus – o poveste excelenta de citit celor mici de Ajun, „Rosu aprins” a colegei mele, Andreea – text pe care mi-as fi dorit sa-l fi scris eu,  🙂 „Iesirea din parc”, emotionantul text al Cristinei, „Sopirlache sau Sopirlash. Cum preferati”, povestea exotica a lui Joe si minunata „Poveste de Craciun” a lui Cornel Ilie (de la Vunk). Abia astept si celelalte povesti!