La finalul acestui text s-ar putea ca unii dintre voi să vreți să închideți acest blog și să nu-l mai deschideți niciodată. Dar eu sper, totuși, să n-o faceți. 🙂

Zilele trecute începusem să scriu un articol pe blog.

– Despre ce vrei să scrii? m-a întrebat sora mea mai mică, Yvonna/impresarul meu.
– Revista Time a făcut un editorial foarte mișto despre femei care au fost pionieri în domeniile lor și au făcut istorie. Am văzut online câteva filmulețe și vreau să scriu cele mai importante lucruri pe care le-am reținut din poveștile lor. Mi se par foarte inspiraționale.
– A! Iar un articol cu liste.
– ….cum adică?!
– Păi…știi tu. În ultima vreme ai scris foarte multe articole din astea motivaționale, tip listă. N-ai mai scris cum o făceai tu înainte.

Răspunsul ei nu mi-a picat bine deloc. Am intrat pe blog și am început să citesc articolele, în ordine invers cronologică. Ritualuri de dimineață care o să-ți schimbe toată ziua (dap, listă și motivațional), De ce trebuie să-ți tratezi visurile ca o țeavă spartă (nu chiar listă, dar cu siguranță motivațional), 10 motive pentru care la 30 de ani e (mult) mai bine decât la 20 (iar listă, iar motivațional), Mic ghid practic de autosabotaj (iar, iar).

M-am oprit și m-am uitat la Yvonna cu o moacă de shar-pei abuzat.

– Dar eu nu vreau să scriu motivațional…Nu sunt life coach, n-am know-how-ul. Nu mă interesează zona asta.
– Știu, dar despre asta ai scris. Când am intrat pe blogul tipului ăluia care a pus link la articolul tău (un blogger foarte cunoscut a scris o postare despre articolul meu despre salarii/venituri; eu n-am citit comentariile, pentru că îi cunosc profilul cititorilor și n-am vrut să-mi stric ziua, dar Yvonna a făcut-o), cineva îl întrebase în comentarii ”Dar de când citești tu bloguri motivaționale?”.
– Blog motivațional?! Cum am ajuns aici?!

În articolul în care anunțam relansarea blogului am promis o serie de articole cât se poate de personale, în care vorbeam deschis despre subiecte foarte sensibile (cancer, depresie, acnee), dar și despre întâmplări jenante care au devenit trademark-ul meu. Cum am ajuns de la a povesti despre ce mi se întâmplă la a scrie despre motivație, idei gratuite de relaxare sau semne ale succesului? Adevărul e că știam motivul. De fapt, motivele. Pentru că au existat două motive mari și late.

În primul rând, pe 13 iunie, cu două zile înainte să-mi relansez blogul, am aflat că am fost aleasă pentru un proiect foarte, foarte fain, pe care mi l-am dorit imediat ce am auzit de el (și pe care, de fapt, îl aștept de ani buni). În prima lună de blog am continuat să scriu zilnic, așa cum mi-am propus, dar pe măsură ce se apropia deadline-ul proiectului, am început să scriu articole noi doar de 3 ori pe săptămână, cum fac și acum (lunea, miercurea și vinerea) și în rest să pun link-uri la articole mai vechi, pe care majoritatea cititoarelor/cititorilor noi nu le știu.

Și, cum proiectul nou îmi lua foarte, foarte mult timp, chiar și articolele noi trebuiau scrise în maximum 2 ore. Așa am ajuns să scriu acele articole tip listă, unde informația se organiza mult mai ușor (ca idee, articolul despre cancer mi-a luat vreo două săptămâni de scris și rescris și a avut vreo 7 draft-uri; la fel și cele despre acnee sau operația de cancer).

Al doilea motiv pentru care am ajuns să scriu articole ”motivaționale” a fost succesul articolului despre Morning Pages. Cei care cred că nu poți transforma un succes într-un stres, nu m-au cunoscut pe mine, ahahaha.

Pe lângă zecile de mii de oameni care l-au citit și miile care i-au dat like, sute au dat like și paginii de Facebook a blogului, ca urmare a lui. Am ajuns, astfel, să simt o oarecare responsabilitate față de acei oameni, să cred că au anumite așteptări de la articole viitoare și să nu vreau să-i dezamăgesc.

Așa am ajuns la o oarecare bipolaritate: în zilele în care publicam articole noi, majoritatea erau oarecum inspirațional-motivaționale, iar în zilele în care puneam pe Facebook articole vechi, majoritatea erau întâmplări personale. Mă simțeam prost atunci când cineva îmi dădea like paginii după ce un articol personal mai vechi devenea popular (pentru că știam că în prezent scriu alt tip de articole, de care s-ar putea să fie dezamăgiți) și mă simțeam vinovată când cineva dădea like paginii după ce citea un articol motivațional (pentru că știam că în zilele următoare urmau articole personale, complet diferite). Yeap, I’m kind of stupid and twisted like that. 🙂

Datorită Yvonnei (care nu e degeaba impresarul meu, iată) am înțeles de ce în ultima vreme aveam o relație tip love-hate față de blog și de unde venea sursa vinovăției mele. Și, evident, îmi doresc să schimb asta.

Dacă faceți parte dintre cele/cei care au început să urmărească acest blog datorită articolelor ”motivaționale”, îmi cer scuze dacă că v-am indus în eroare și vă asigur că a fost neintenționat. Nu spun că n-o să mai scriu articole care poate o să vă inspire (mai ales pe principiul ”Așa nu!”, haha) sau că n-o să mai scriu articole de tip listă (când vreau să recomand cărți/filme sau orice altceva). Spun doar că nu sunt nici pe departe un lifestyle guru/life coach și că n-am competențe în zona asta.

Ce vreau să fac de-acum încolo (încă în ritm de 3 articole pe săptămână luna asta, încă lucrez și la celălalt proiect)?

”Să vă arăt că dacă eu pot, puteți și voi. Să treceți peste depresii, peste frustrări, peste complexe, peste momente penibile, peste dezamăgiri, peste conflicte, peste rușine, peste pierdere, peste eșec, peste teamă. Să găsiți curajul, încrederea, bucuria, optimismul, autenticitatea, onestitatea, deschiderea, înțelegerea, liniștea și succesul (orice ar însemna el pentru voi).

Să vă povestesc despre toate acele momente îngrozitoare și absolut minunate care îmi/ne compun existența. Să vă asigur că prin orice ați trece, oricât de greu, nu sunteți singuri, și nu e sfârșitul.”

Dacă promisiunea asta vi se pare suficientă, vă aștept aici cu texte care (sper) să vă amuze, să vă ajute, să vă pună pe gânduri sau să vă miște, cât de puțin (și cu un nou format prin care sper să ne apropiem mai mult – în curând, lucrez la asta). Parafrazând un personaj simpatic dintr-un romcom: ”Maybe there won’t be marriage, maybe there won’t be sex, but, by God, there’ll be laughter, tears and stories!”. Are you in? 😀