Stăteam în fața ușii cabinetului medical cu genunchii strânși lipiți, ca în bancul cu aspirina. Și, de fiecare dată când un bărbat în halat se apropia de mine, mă înroșeam ca ciorba de lobodă. Era Ziua Îndrăgostiților și eu aveam ”întâlnire” cu un proctolog.

***

Atunci când mi-a dat trimiterea, am întrebat-o pe gastroenteroloagă dacă crede că e absolut, imperios, presant, stringent, obligatoriu și arzător să merg la proctolog. Femeia m-a privit iritată. ”Preferați să ajungeți la urgențe?” ”Sincer…”, i-am spus zâmbind, apoi a izbit parafa atât de ferm de foaia de trimitere, că am înghițit restul de glumă.

Așa am ajuns pe holul clinicii private, uitându-mă la toți bărbații care treceau pe acolo și rugându-mă Sfintei Rita (patroana cauzelor imposibile și, deci, sfânta mea preferată) ca doctorul care urma să mă examineze să fie cel puțin seputagenar, să sufere de hipermetropie și, eventual, dacă nu ceream prea mult, să aibă un pre-infarct înainte să apuce să mă consulte.

Atunci l-am văzut venind spre mine. Avea undeva la 34-35 de ani, era înalt, bine făcut, șaten, cu un zâmbet de Hollywood. Părea că ratase, la mustață, casting-ul pentru McDreamy, din Grey’s Anatomy. ”Doamne, nu-mi face asta, te rog, nu, oricine numai nu ăsta”, repetam în gând ca o mantră. Dumnezeu era, evident, nemulțumit de absența evlaviei mele în restul timpului, pentru că McDreamy s-a oprit în fața mea.

– Domnișoara Țăranu-Hofnăr?
– Nu! Adică..da, am răspuns stins.
– Poftiți, vă rog!

În urma lui rămăsese un parfum fin, cu note lemnoase și citrice. L-am urmat în cabinet, dorindu-mi să fiu eu cea care face un pre-infarct.

M-am prelins în scaun. M-a întrebat de ce am venit la consult, spunându-mi că majoritatea pacienților lui sunt mult mai în vârstă. ”Pentru că gastroenteroloaga mea mă urăște în secret și vrea să mor de rușine!”, am vrut să-i răspund. M-am mulțumit să-i întind trimiterea și să bălmăjesc niște cuvinte, probabil într-o ordine aleatorie.

– În regulă, vă rog să vă așezați pe pat.

M-am dus și m-am așezat pe patul din spatele perdelei, cu inima bubuindu-mi undeva în gât. A venit și s-a uitat stânjenit la mine.

– Vă rog să stați pe burtă.
– Ăăă, da, sigur!

M-am întors pe burtă ca un cașalot eșuat, atât de roșie încât singurele pete albe de pe fața mea erau scleroticele. Am așteptat. Doctorul a părut că își drege glasul.

– Am…ă…nevoie să vă descheiați la pantaloni.
– Ăăă, sigur, scuze!

M-am chinuit puțin (faptul că mâinile îmi tremurau mai ceva ca unui pacient cu Parkinson nu mă ajuta), dar am reușit să desfac nasturele și fermoarul de la blugi. Iar pauză. McDreamy părea descumpănit.

– Vă rog să vă dați jos pantalonii, ca să vă pot consulta!

S-a îndepărtat de pat, timp în care am început să fac o serie de mișcări de rotire și sucire, de care Râmă Vierme de la Animal-X ar fi fost mândru. McDreamy s-a întors.

– …și lenjeria, vă rog!

Părea exasperat. Nici nu știam de cine să-mi fie mai mult milă: de mine sau de el. Am auzit apoi un sunet de mănușă de latex trasă pe mână și în rest nu mai țin minte mare lucru. Creierul meu nu are multe merite, dar uneori îmi face marele serviciu și blochează anumite amintiri, pentru a mă scuti de flashback-uri jenante.

Când am ajuns înapoi pe scaunul din fața lui, eram aproape violetă în obraji. Începuse să introducă diagnosticul în calculator, dar părea că bate o literă pe minut. După ceea ce au părut 5 ani, 3 luni și 12 zile, a scos foaia la imprimantă și mi-a întins-o.

Începusem să mă ridic, pregătită să plec de acolo în cea mai rapidă combinație posibilă dintre mers și proba de 100 de metri garduri.

– Nu înțeleg de ce v-a trimis doamna doctor la mine…, a început McDreamy.
– Ăăă, nici eu.
– …pentru că aveți cel mai frumos canal anal pe care l-am văzut vreodată.

Sunt convinsă că în acel moment am suferit un mic atac cerebral (amorțirea bruscă a fălcii – check, dificultăți de vorbire și înțelegere – check, dificultăți motorii – check). Când mi-am revenit, am ieșit aproape alergând pe ușă. Nu înainte de a intra în cuier cu cel mai frumos canal anal pe care proctologul meu l-a văzut vreodată.