Ieri am fost la botezul băiețelului unui prieten. Botez care, după cum bine știți, a avut loc în cea mai călduroasă zi din anul secolul mileniul ăsta, cu 45 de grade la umbră.

Cu o oră înainte de plecare am probat toate rochiile de vară din dressing, până am ales-o pe singura care n-avea căptușeală, deși era ușor transparentă. Perfectă pentru petrecerea de la piscină de după, ușor indecentă pentru Casa Domnului. „Nu-i nimic”, mi-am spus, „intru ca un ninja în biserică și mă strecor undeva în spate. Nimeni n-o să vadă că port o rochie nepotrivită.” Eram și în întârziere (probat rochii frenetic + șofer care nu nimerea destinația = succes total), așă că probabil slujba începuse deja și toată atenția era îndreptată, cum era normal, spre copilaș.

M-am apropiat de biserică pe vârfuri și am apăsat clanța atât de încet încât puteai auzi și o frunză căzând. N-am apucat să mă felicit, însă, pentru agilitatea mea felină, pentru că dau nas în nas cu nașa. Stătea cu fața spre mine, ținând copilul în brațe, și privindu-mă uimită. ”Uh-oh. De ce stă nașa aici?”, am apucat să mă întreb, apoi i-am văzut. În spatele ei, tot cu fețele îndreptate spre mine, preoții, cu Evengheliile în mână. În spatele preoților, evident, toată biserica se uita la mine. Grozav.

Am rămas acolo, pironită de jenă și compensând prin (ceea ce sper că arăta a) pioșenie lipsa mea de decență. Câteva minute mai târziu, în momentul clasicului „Te lepezi de Satana?”, aș fi putut jura că unul dintre preoți s-a uitat la mine. Am dat ușor din cap, just in case.

Sunt momente în viață când regreți că porți o rochie semitransparentă, fără sutien. Acela a fost un astfel de moment pentru mine. Sigur, aș putea să spun că e o lecție de viață învățată, dar viața mi-a demonstrat în nenumărate rânduri că eu nu-mi învăț, niciodată, lecțiile.