In fiecare dimineata, cu ochii semi-lipiti, gafaind si calcand in picioare florarese si pseudo-ologi, ma inghesuiesc, alaturi de multi alti cititori ai „Compact”-ului, in metrou.

Am o placere sadica sa nu ma asez imediat pe un scaun liber, ci sa stau in expectativa, pana ce toate scaunele sunt ocupate. Si daca vorbim de metroul de la Victoriei, dimineata la 8, nici nu trebuie sa astept.

Odata locurile ocupate, ma invart preocupata printre oameni si caut sa dibuiesc cine va cobora la prima, ca sa ma postez, evident, in fata lui/ei. Ochiul meu de vultur plesuv urmareste incordarea, o eventuala inchidere a gazetei/cartii, poate o apucare mai ferma a gentii, orice ar putea trada intentia de coborare cat mai rapida.

Azi, de exemplu, m-am postat in fata unui nenea tuciuriu, cu o geanta imensa, a carui atitudine, din experienta mea, urla din toti rarunchii „COBOR LA OBOOOOOOR!!!”. Victima perfecta.

M-am asezat si m-am pus pe asteptat. O vesnicie pana la Stefan cel Mare, alta vesnicie pana la Obor…Gata! In cateva secunde, usile metroului s-au deschis si musuroiul a inceput sa circule.

Poftiiiiim?! Omul meu nu s-a clintit nici un inch. Nici macar nu a clipit cand l-au inghiontit calatorii grabiti. Nici macar nu a ridicat capul din piept sa-si vada (presupunerea mea) destinatia.

Am oftat involuntar. E clar! Ma rablagesc. Nu mai simt miros de om care coboara la Obor, la Unirii sau la Dristor. Am nasul la fel de infundat ca un scons prins cu carlige de rufe de botic.

-Haoleo! Da’ dormi pă tine, bă om`le! Vai de soarele şi de neamu` tău! a rasunat o voce din spatele meu. Am tresarit si i-am facut loc unei femei corpolente, de o nuanta puternic tuciurie.

-Ţotorlău da chiuarhău păndălere? a raspuns barbatul.

-O fost Oboru, băăăăăăăă! s-a zburlit femeia si l-a impins dezgustat cu piciorul.

In timp ce tiganul se ridica resemnat, abia mi-am abtinut un zambet larg. Back in business, baby! 😀