Recunosc jenata ca, la cei 21 de ani pe care ii am, nu am mai fost niciodata pana acum la un salon de tratamente corporale. Intotdeauna am crezut ca un astfel de loc e rezervat fie VIP-urilor fie cauzelor disperate, gen individelor supraponderale care spera sa scape aici de kilogramele in plus, iar in drum spre iesire mai rontaie un biscuite sau putina ciocolata.

O sa-mi cer iertare daca descrierea acestei experiente o sa-i plictiseasca pe „obisnuitii casei”, dar mie totul mi s-a parut de un comic nebun.

Mai intai, chiloteii de unica folosinta. Niste bucati de plastico-hartie, care aduc vag a scutece, dar vin sub forma de tanga, si pe care ii vezi la purtator la toate clientele salonului. Dupa ce am trecut (in hohote) de proba penibilului de a-i purta, mi-am luat pe mine halatul si papucii de unica folosinta, in care aratam ca o ciudata creatura a viitorului, imbracata in plastico-hartie din cap pana in picioare. Luand aer adanc in piept, m-am indreptat catre incaperile de tratament.

Imaginile pe care le-am vazut pe traseu s-ar putea condensa in formula „raiul barbatilor”. O gramada de femei umbland semi-nude, care doar in pampersii-tanga, care in halat, de colo-colo. Diferenta fata de un rai adevarat pentru barbati era faptul ca majoritatea doamnelor si domnisoarelor erau „plinute” si venisera aici sa slabeasca, sau sa scape de corvoada a ceea ce advertiserii numesc, atat de delicat, „coaja de portocala”. Then again, vorba unei prietene, „Crezi ca barbatii chiar isi dau seama sau stiu ce e aia celulita?”. Banuiesc ca nu. Ramane asadar, sa denumim tabloul anterior „raiul barbatilor”.

N-am avut timp suficient sa ma dumiresc care e chestia cu tantile care umblau de colo-colo semi-nude si avand atasati la posterior electroizi sau fiind acoperite de tot felul de creme, ca am fost luata in primire de maseuza-slash-impachetatoarea mea.

M-a pus sa stau cuminte in timp ce mi-a facut un peeling cu samburi de piersica (si nu, nu erau samburi adevarati, dupa cum ma pacalisem eu citind pe site-ul salonului). Eram curioasa cum aratau algele cu care se presupunea ca urma sa ma unga. Aici fac o pauza sa mentionez ceva: eu am vrut impachetari cu ciocolata, dar culmea!, desi erau mai scumpe decat cele cu alge, cei de la salon m-au convins ca cele cu alge erau mult mai bune intr-un tratament de fermitate. So, voila, me wainting to be covered in stinking, filthy algae!

Socul a fost total. Individa a scos de undeva o bidinea (precum cele folosite la vopsirea peretilor) si, cum era de asteptat, o pensula de vopsit. M-am simtit ca un perete de sufragerie. Recunosc ca am inrautatit situatia deja penibila, cand am inceput sa rad isteric, in timp ce ea incerca sa ma „zugraveasca” in alge. Pai cum sa nu rad? i-am spus cand mi-a aruncat o privire incruntata. Gadila!

Asaaaa. Dupa ce am ajuns sa seman destul de mult cu Martin, tipul din reclama de la Tuborg, caruia ii placeau lucrurile verzi, sau ca peretii din holul buncii mele, inainte sa-i faca roz, m-am trezit facuta rulou si bagata intr-un fel de sac mare de plastic. Probabil aveam acelasi sentiment pe care il au cadavrele la morga, doar ca ele nu au trait sa povesteasca.

Apoi nu mai am ce sa va zic. Am stat intr-o termosauna timp de 45 de minute, simtindu-ma ca o rata la cuptor, sau ca o placinta cu dovleac, daca preferati. Partea ok a procedurii era ca daca miscam putin o mana, se repedea in directia mea o angajata sa ma intrebe daca mai vreau un pahar de apa, un servetel, sau o revista. Ah, ce bine e sa aiba cineva grija de micile nimicuri. 🙂

Partea proasta e ca atunci cand am iesit de acolo puteam ca un peste mort, eram rosie ca un rac si aveam pe mine o tona de alge topite. Swonderful! Smarvelous! Am crezut ca am indepartat orice urma de alge cand am fost stearsa cu abnegatie si masata cu nu stiu ce alta substanta care furnica cumpit.

Odata ajunsa la vestiar, insa, m-am trezit ca imi spune o invdivida: „Vaai, ce miros de peste! Of, si eu sunt la impachetari cu alge. Cumplit miros, nu?”. M-a enervat asa de tare ca imi venea sa-i pun o pereche de papmersi-tanga in cap. A iesit zambind, in timp ce eu am murmura sa ma imbarbatez: „Dar eu chiar am vrut ciocolata!”. Usa s-a deschis instantaneu, si tipa odioasa de adineaori a mai catadiscit sa imi spuna: „Vai, dar impachetarile cu ciocolata chiar nu sunt bune de nimic!”. Acum eram un peste mort ce se simtea ca un gandac strivit. Swalgaeful!