După cum v-am promis, am revenit cu povestirea despre prima mea lecţie de balet.
Primul cuvânt care îmi vine în minte pentru a descrie experienţa (destul de banală în sine, dacă nu ar fi micile şi delicioasele detalii) ar fi magie. Pentru că undeva între autobuzul 70, care m-a lăsat în apropierea şcoalii de balet, şi sala de repetiţii, am intrat într-o fantastică maşină a timpului. Am plecat de la Universitate o tânără jurnalistă şi masterandă de 23 de ani şi când am intrat pe poarta şcolii aveam din nou 9 ani. Probabil că, dacă m-aş fi uitat în oglindă şi aş fi văzut în locul meu o mogâldeaţă de 1.45 de metri, roşcată şi pistruiată, înotând într-o pereche de skinny jeans şi o geacă verde, n-aş fi fost deloc surprinsă.
În primul rând, atmosfera. Fetiţe de 7-8 ani agitându-se de colo-colo în ciorăpeii lor albi şi tutu-urile lor roz. În mod obişnuit, cred că m-aşi fi simţit ca Gulliver printre ele. Nu şi acum, când, în timp ce îmi puneam cipicile în picioare alături de o fetiţă cu zulufi, mă simţeam şi mai mică şi neştiutoare decât ea.

De altfel, pe tot parcursul orei m-am simţit ca o nou-venită într-o şcoală nouă (pentru că nu mai erau locuri la clasa de începători, directoarea şcolii de balet m-a inclus într-o grupă puţin mai avansată). Mi-am făcut în scurt timp chiar şi o colegă de…bară! :))

Şi apoi, în timp ce executam plié-urile şi battement tendu-urile, it all came back to me. Şi aici nu mă refer la mişcările de balet (în pofida asigurărilor unei prietene, baletul, mai ales făcut la o vârstă fragedă şi apoi abandonat, nu e ca mersul pe bicicletă). Mă simţeam din nou copil. Am încercat să impresionez profesoara (o fiinţă uscată ca o stafidă, dar cu un corp teribil şi un accent franţuzesc adorabil, care purta colanţi roz), deşi, în singurul moment în care îi atrăsesem atenţia (pentru „deschiderea remarcabila” aka faptul ca am reuşit, God knows how, să-mi apropii piciorul foarte mult de cap) am reuşit să alunec, să cad ca o prună şi să rup vraja. :))

Nu ştiu să vă spun exact care au fost ingredientele. Locul, muzica (Stravinsky răsunând dintr-un casetofon vechi; am observat însă că fetiţele din sala de sus aveau un pian adevărat, la fel ca în copilăria mea), profesoara mică şi uscăţivă, mişările mele caraghioase, totul m-a reîntors în timp. În epoca lecţiilor de balet şi a cărţilor cu Mary Poppins.

Ştiu că pentru mulţi cărţile copilăriei sunt Aventurile lui Habarnam sau Vrăjitorul din Oz. Ei bine, pentru mine, cartea copilăriei a fost Mary Poppins (cu toate cele opt volume ale sale), pe care o citeam cu o înfrigurare greu de descris. Ştiu că am dat recent peste un citat care m-a amuzat. Suna aproximativ aşa: „Îi compătimesc pe copiii care au copilărit cu Harry Potter în loc de Mary Poppins. Între ele e aceeaşi diferenţă ca între margarină şi unt.”. N-aş fi chiar aşa de categorică, dar adevărul e că Mary Poppins avea un alt fel de vrajă, care necesita mult mai puţine efecte speciale şi mult mai multă imaginaţie.

E ciudat cum am ajuns să mă gândesc la Mary Poppins în timp ce efectuam piruete în sala de repetiţii. Mi-am spus că de vină este, probabil, atmosfera care mi-a readus aminte de copilărie. Abia când am ajuns acasă, uitându-mă pe bileţelul cu adresa şcolii, am remarcat că se afla pe strada Cireşului. V-am spus eu că e magie? 🙂