De fiecare dată când mă vedeți la un eveniment public, la care mă distrez de minune, vreau să știți că a fost un chin să ajung acolo. Dar am făcut-o. Și știți de ce? Pentru că tot ce mi-a adus împlinire și satisfacție vreodată, în viață, s-a aflat de cealaltă parte a comodității.

***

Dacă i-aș spune unui om care m-a văzut la un moment dat dansând în mijlocul unei petreceri sau sărind pe o scenă și alăturându-mă unor străini la karaoke (în condițiile în care vocea nu mă recomandă, ca să fac un eufemism) sau făcând o încăpere întreagă de oameni să râdă, în mijlocul unui moment tensionat, dacă i-aș spune, deci, acestui om că eu sunt o timidă incurabilă, ar începe să râdă. Nu vorbesc din presupuneri, vorbesc din experiență.

De fiecare dată când mi-am mărturisit timiditatea (uneori paralizantă) unor oameni care m-au văzut flamboaiantă în contexte sociale (n-am scris ”flamboaiantă” degeaba, am o perucă blondă și nu mi-e teamă s-o folosesc), toată lumea a crezut că glumesc/mă alint. ”Dacă ești așa timidă, atunci cum de-ți place să faci oamenii să râdă și să fii în centrul atenției?”, am fost întrebată. Am răspuns, de fiecare dată, că iubesc să distrez oamenii și mă simt bine în mijlocul lor, dar în doze mici. Și, ca să ajung să fiu în mijlocul lor, uneori duc lupte titanice cu mine să-mi părăsesc casa.

Ani de zile nu mi-am înțeles felul de a fi. Într-adevăr, cum poate un om care suferă de anxietate la gândul interacțiunilor sociale să devină sufletul petrecerii în doar câteva ore? Apoi am descoperit sintagma ”extroverted introvert” și am simțit că am, în sfârșit, o explicație pentru felul meu bizar de a fi.

Dacă vreți să înțelegeți puțin această tipologie, vă recomand două articole, unul de pe Buzzfeed (punctul 18 e genial, zici că eu l-am scris!) și unul de pe Thought Catalogue (în special punctul 9, story of my life). Știu că v-am dat niște surse bibliografice cel puțin dubioase, dar găsiți, cu siguranță, pe Google articole psihologice serioase care să dezvolte această temă.

***

Îmi aduc aminte zeci, sute, mii de situații în care am dus lupte de convingere cu mine însămi să ies din casă și să merg la o petrecere/un concert/un cocktail/o conferință. În fostul meu apartament aveam o plăcuță magnetică deasupra biroului, cu mai multe decupaje din reviste, sau post it-uri. Pe unul dintre ele am scris: „If you force yourself to go outside, something wonderful always happens!” (”Dacă te forțezi să ieși afară, ceva minunat se întâmplă întotdeauna!”). Erau cuvintele lui Mary, o bătrânică de 93 de ani, pe care o văzusem pe Humans of New York. Deveniseră motoul meu în viață.

Am cunoscut mulți oameni care mi-au devenit prieteni atunci când mi-am depășit comoditatea/anxietatea și am participat la diverse evenimente private sau publice, în pofida dorinței de a rămâne acasă. De fapt, în seara în care l-am cunoscut pe iubitul meu (știți voi, povestea cu toaleta), aveam de gând să nu merg la petrecerea respectivă. Nici nu-mi pot imagina cât de diferită ar fi fost viața mea dacă îmi ascultam instinctul de a rămâne acasă, în zona de confort.

Recent, m-am înscris să particip la Webstock, un eveniment de o zi, dedicat mediului digital. Ar fi prima dată când particip la un eveniment de anvergura asta dedicat online-ului în (aproape) 11 ani de blogging. Sigur, atunci când am trimis mailul cu dorința mea de participare eram în plină fază extravertită (a se vedea punctul 9 din articolul de pe Thought Catalogue) și, în plus, o făcusem la recomandarea prietenei mele virtuale, Alexandra Giula (pe care și sper să o cunosc cu ocazia asta).

Pe măsură ce Webstock-ul se apropia, însă, mă gândeam dacă n-ar fi o idee mai bună să rămân acasă, la căldură, eventual cu o cană de ceai în mână, și să urmăresc evenimentul online (se poate vedea live, pe www.webstock.ro, începând cu ora 9). Apoi am citit interviul pe care Cristina Bazavan i l-a luat lui Andrei Șerban și, printre multele lucruri care m-au atins, următoarele cuvinte au ieșit din ecran și mi-au tras o palmă, cu mânuțele lor mici:

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide”.

O să ”sar”, deci, vinerea asta la Webstock și chiar abia aștept cele două conferințe de dimineață (una moderată de Cristina Bazavan și cealaltă de Cristian China Birta). După-amiază am înțeles că trebuie să alegem între cele 3 micro-conferințe și, cu mare regret față de cea despre Instagram și cea despre New Digital Ideas, am ales să merg la micro-conferința despre Blogging pentru că 1) e mai aproape de ceea ce mă interesează și s-ar putea chiar să înțeleg câte ceva și 2) chiar vreau să-i ascult pe câțiva dintre speakeri.

Ce am învățat de la Webstock, pe cine am cunoscut și, mai ales, dacă s-a deschis ”parașuta”, vă povestesc într-un articol următor. 🙂