Lumea aparține celor care, după ce-i arunci pe ușă, se întorc pe fereastră.

*

Nu-mi place să mint și, atunci când sunt nevoită să o fac, sunt la fel de convingătoare ca o tânără de 20 de ani care-i declară dragoste eternă unui milionar octogenar.

Ăsta este unul dintre motivele pentru care, în acea zi de aprilie, îmi simțeam palmele transpirate și gâtul uscat. Alături de mine era iubitul meu, care ținea în mână o pungă de cadouri cu un mic arbore de cafea.

O țineam în brațe pe cățelușa mea, Lily, pe care o plimbasem până o epuizasem (aveam de ales între asta sau a o seda, și am ales varianta mai ieftină), pentru că era vital să nu latre și/sau mârâie. Țelul nostru era să îl convingem pe bărbatul cu care urma să ne întâlnim să ne lase să intrăm într-un anumit apartament din blocul din fața noastră și, odată intrați, să o înduplecăm pe doamna din el să ne lase să locuim acolo.

Dar, ca să înțelegeți cum și mai ales de ce am ajuns aici, trebuie să derulez povestea cu trei săptămâni în urmă.

CUT TO – cu trei săptămâni în urmă

Tocmai începusem să ne căutăm un apartament de închiriat, pentru că cel în care stăteam urma să fie vândut. Primul apartament pe care l-am vizionat era, practic, o debara care costa 400 de euro pe lună (și, for the record, am văzut și debarale mai mari).

Al doilea apartament ne-a căzut însă cu tronc. Balcon care dă spre o grădină interioară, mobilă și electrocasnice de bun-gust și nou-nouțe, dressing uriaș, liniște, lumină, senzația imediată de acasă. Plus o chimie instantă cu proprietara lui, o doamnă rafinată, descendentă a unei dintre cele mai cunoscute familii nobiliare de la noi. Nici acum nu știu de ce n-am zis ”Da!” pe loc și am încercat să ne ascundem entuziasmul (ok, poate speram să mai negociem prețul, idee pe care am abandonat-o apoi complet).

A doua zi dimineața am sunat agenta imobiliară și i-am spus că îl vrem. La vizita din ajun uitasem să-i spunem de cățelușa noastră, Lily, așa că am rugat-o să-i zică doamnei de ea, precizându-i că e un chihuahua de numai 3 kilograme și că este foarte cuminte. Câteva ore mai târziu, agenta mă suna cu o veste proastă. ”Doamna a spus că îi sunteți foarte dragi, dar că locul animalelor este afară”.

Ne-am pleoștit și am reînceput seria căutărilor. După câteva zile, când am văzut că anunțul era încă valabil, am mai făcut o încercare. I-am trimis agentei cea mai angelică poză a lui Lily pe care am găsit-o și am rugat-o să i-o arate și proprietarei. Femeia a râs (după ce, în prealabil, s-o fi întrebat câte țigle am pe casă) și s-a întors a doua zi cu același răspuns strivitor de vise și ucigător de speranțe. NU.

A urmat o serie de vizionări de apartamente care de care mai nefericite (cu puține excepții), care făceau mutatul în sala de așteptare a Gării de Nord o opțiune neașteptat de atractivă.

În tot acest timp, în fiecare seară când ne plimbam cu Lily prin fața blocului care adăpostea apartamentul perfect, iubitul meu îmi spunea ”O să stăm acolo. O să-ți gătesc în bucătăria aia, pe blatul ăla perfect. O să dormim în patul ăla mare, o să stăm în balconul ăla luminos și o să ne bem ceaiul dimineața. O să vezi.” ”CUM, când doamna aia ne-a respins nu o dată, ci de DOUĂ ori?!”, îi spuneam eu exasperată. ”Nu trebuie să știi cum. Trebuie doar să crezi.” Normal că nu credeam. Spre diferență de monumentul de zen/optimism care este iubitul meu, eu trăiesc în lumea reală în care, dacă cineva îți spune ”Nu”, nu o dată, ci de două ori, ai face bine să-l crezi.

Apoi, într-o seară, am descoperit că anunțul pentru apartamentul perfect a fost publicat de o altă agenție. Ne-am uitat unul la altul și apoi la câine și am decis, într-un impuls de nebunie și disperare, să mergem iar la o vizionare. De data asta, însă, urma să luăm cățelușa cu noi, să-i arătăm doamnei cât de simpatică și cuminte este.

Așa că ne-am programat o vizionare și a ne-am pregătit pentru asediu. Pentru că știam din discuția anterioară că doamnei îi place să grădinărească, i-am luat un arbore de cafea (sperând că nu are unul deja) și mi-am scos de la naftalină rochia mea roz pudrat, aka rochia-de-impresionat-mama-soacră.

Apoi am plimbat-o pe Lily în jurul blocului până când am transformat-o într-o legumă (pentru că tinde să fie mai agresivă cu străinii, deși e foarte cuminte și prietenoasă, de obicei). Și așa am ajuns în ziua vizionării.

CUT TO – ziua celei de-a doua vizionări

– I-ați spus la telefon colegei mele că aveți un animal? a întrebat agentul imobiliar uitându-se la Lily, care zăcea letargică în brațele mele.
– Nu, a spus prietenul meu zâmbind. Dar am prefera să ne vedem direct cu proprietarul.
– S-ar putea să fie o problemă, a zis el din nou. Trebuie să o sun pe colega mea.
– Nu mai bine mergem direct să vorbim cu proprietarul?, am insistat și eu neconvingătoare, simțind cum îmi tremură vocea.
– Nu e posibil. Stați să vorbesc cu colega mea.
– Dar nu mai bine vorbim direct cu proprietarul?
– Nu. Alo, Daniela?
– Ok, ok, știți care e adevărul? Am mai fost la o vizionare la apartamentul ăsta, o știm pe doamnă și îi place deja de noi!
– Doar că nu știa că avem câine prima dată..
– …așa că acum am venit să i-o arătăm pe Lily.
– Daniela? Stai că te sun imediat.

Omul s-a uitat la noi ca la doi „chiriași” ai unui stabiliment unde bluzele se încheie la spate. Ne-a pus câteva întrebări despre proprietară și, când și-a dat seama că știm unde locuiește și alte detalii pe care n-avem cum să le obținem din anunț, a vorbit cu colega lui și a decis să ne lase să urcăm în apartament.

Când ne-a văzut cu câinele în brațe, doamna a spus doar ”Doamne, ce mi-ați adus aici?” și a rămas stană de piatră. Ne-a primit însă în casă și a urmat o discuție lungă, în care ne-a numit ”mici șantajiști emoționali” (which we totally were), dar lucrurile păreau că se îndreaptă în direcția bună.

– Vai, și asta mică, ce cuminte e!, a spus doamna, apropiindu-se s-o mângâie pe Lily, care dormita în brațele mele.

Am văzut-o venind spre mine în relanti. Lily e cuminte ca un îngeraș în majoritatea timpului, dar dacă cineva vrea s-o atingă atunci când e la mine în brațe, crede că acel cineva vrea s-o ia din brațele mele și începe să latre sau chiar dă să muște. Doamna era la doi pași de noi. Am simțit o picătură de transpirație curgându-mi pe tâmple, ca geniștilor atunci când dezamorsează o bombă în filme. Un pas. Doamna a întins mâna. Mi-am ținut respirația. Lily a mirosit-o absentă (și, evident, încă leșinată în urma plimbării noastre alerte). Niciun mârâit. Doamna a continuat s-o mângâie, însă.

Am început să mă rog disperată unor sfinți a căror jurisdicție mi-era neclară. Fiecare secundă în care doamna o mângâia pe Lily însemna o șansă ca Lily să înceapă să mârâie (sau, și mai rău, s-o muște). Și apoi adio, apartament perfect! Sfântul Mina, ocrotitorul celor păgubiți sau sfânta Rita, patroana cauzelor imposibile, m-a auzit, însă, pentru că doamna și-a retras mâna. M-am așezat pe cel mai apropiat fotoliu cu genunchii transformați în spaghetti.

CUT TO – prezent

Am scris postul de mai sus din șezlongul meu confortabil, așezat în balconul apartamentului perfect, cu lumina caldă de dimineață mângâindu-mi părul (apartamentul ăsta mă face poetă, vă zic!). Iubitul meu a avut dreptate. Acum stăm acolo. Mi-a gătit burgeri vegetali și supă cremă de dovlecel pe blatul perfect din bucătărie. Dormim în patul mare din dormitor și diminețile îmi beau ceaiul pe balcon, unde mi-am amenajat și o mică bibliotecă. Dacă îți dorești ceva în viața, trebuie să crezi că o să se întâmple, fără să știi exact cum. Și să nu accepți niciodată primul ”Nu” care îți iese în cale. Și, de cele mai multe ori, nici pe al doilea.