Azi se implineste un an de cand bunica s-a stins in bratele mele.

Am visat-o azi noapte. Nu mai tin minte visul, dar azi dimineata m-am trezit amortita si cu un gust coclit in gura (nu, n-am gustat niciodata metal ruginit, dar daca as face-o, banuiesc ca asa s-ar simti). De atunci, fac tot ce pot pentru a supravietui acestei zile, fara sa izbucnesc in lacrimi in mijloace de transport in comun sau printre birouri.

Acum cateva minute, un prieten mi-a trimis absolut intamplator un scurt-metraj cu Judi Dench. Se numeste Friend Request Pending. Chiar daca (sau mai ales daca) nu aveti traume emotionala de comemorat azi, va recomand din inima sa-i acordati 12 minute. E absolut minunat si amuzant si induiosator.

Pe masura ce ma uitam la filmulet, m-am simtit inundata de o senzatie de liniste. Si mi-am adus aminte de un episod in care am vazut-o si eu pe bunica flirtand ca o adolescenta. Si, pentru prima data pe ziua de azi, am zambit din tot sufletul.

Poate ca e doar subconstientul meu care incearca sa atenueze, cum poate, durerea. Poate e doar o coincidenta fericita. Poate e wishful thinking. Sau poate e bunica mea, care vrea sa-mi spuna ca e bine, acolo unde este.