Eram în clasa a V-a când l-am cunoscut pe Claudiu. Cu vocea lui pițigăiată, unghiile roase, dar colorate în nuanțe stridente de roșu sau vișiniu, pantalonii mulați și mersul lui leganat, din șolduri, era ținta tuturor glumelor băieților. În zilele proaste, era și bătut. Se obișnuise cu ploaia de pumni și de palme, așa că atunci când știa că urmează, își ridica umerii, ca pentru a intra într-o carapace, și-și înconjura capul cu brațele.

Poate vă întrebați, indignați, ce făceau profesorii și ceilalți adulți în situația asta. Ei bine, micul orășel în care eram avea un orfelinat plin de copii victime ale abuzurilor sexuale sau fizice, crescuți într-o sărăcie cruntă, privați de afecțiune, care acum deveniseră bătăuși sau aveau probleme cu alcoolul. Claudiu era o picatură de apă într-un ocean.

Mama lui venea deseori la școala, chemată de mama (care i-a fost dirigintă) și, de fiecare dată, avea o atitudine defensivă, de parcă ar fi vrut să-și ceară scuze pentru neplacerile cauzate, deși copilul ei era victima abuzurilor, nu cauza lor. „Eu încerc să-i scot prostiile din cap”, spunea ea, „să-l fac să se poarte ca oamenii normali, dar el nu vrea să-nțeleaga”. Când era mic și l-a prins probându-i pantofii și rochiile, a râs. Când copilul a mai crescut și-a început să se joace cu păpuși, în loc de mașini, mama a făcut tot posibilul să-l aduca pe ”calea cea bună”. A încercat cu vorba bună, apoi cu bătaia. Nimic n-a funcționat.

Din ziua în care Claudiu și-a vopsit părul, pentru prima dată, într-o nuanță de vișiniu-roșcat și și-a pus sutien cu burete și fustă scurtă, toata lumea i-a spus Claudița. Claudiu avea să dispară pentru totdeauna.

*

Mi-o aduc aminte pe Claudița, cocoțată pe niște pantofi roz bombon, cu tocuri scâlciate, cum mergea aproape împleticindu-se pe picioarele lungi și strâmbe la Biblioteca orășenească, pentru a împrumuta romane de dragoste. Le citea la ore, ignorând complet ce se întâmpla în jurul ei. Din când în când, chicotea înăbușit sau scotea câte o exclamație pițigăiată.

– Claudiu, de ce nu ești atent la oră? a întrebat-o o dată o profesoară nouă de istorie.
– Vaaaai, doamna, da’-i așaaaa de palpitant aici! Cum Rick o iubește pe Betty, da’ ea vrea să-l distrugă că el i-a băgat familia în faliment și l-a făcut pe ta-su’ să se-mpuște în cap! Și dumneavoastră ne ziceți de egipteni morți! Ce plictisitor! spunea, căscând demonstrativ.

Râsetele din clasă o făceau să continue. Devenea dramatică, ne citea, pe voci, declarații de dragoste sau scene erotice din carte, pe care le marcase prin îndoirea paginii. Îi plăcea să fie în centrul atenției, să distreze publicul, chiar dacă erau aceiași oameni care-o bătuseră cu o pauză în urmă sau care aveau s-o facă din nou, peste câteva ore. Sfârșea mereu prin a fi dată afară de la ore, dar ne aștepta, cuminte, cu romanul ei de Sandra Brown pe hol, pentru a intra la ora următoare. Alteori își petrecea întreaga oră absorbită în fața unei oglinzi și a unei truse de farduri Ruby Rose, machindu-și cu minuțiozitate pleoapele, obrajii și buzele.

Dacă e ceva ce am apreciat încă de atunci la Claudița era faptul ca își era fidelă sieși. Astăzi, Lady Gaga, cu aparițiile ei spectaculoase și cu excentricitatea ei este idolul minorităților sexuale. Din punct de vedere al autenticității, însă, Claudița merită de 1.000 de ori mai multa admirație decât Lady Gaga, din punctul meu de vedere. Pentru că, în timp ce Gaga este un prefabricat, rezultatul unui mecanism genial de marketing, Claudița este the real thing. Una șochează pentru a vinde, cealaltă pentru că își respectă adevărata natură.

*

N-am mai auzit nimic de Claudița în ultimii ani. Nici nu știu când a renunțat la școala sau de ce. Probabil se săturase să fie dată afară din clase și să-și citească romanele pe holuri. Mama ei cred că a fost ușurată să nu mai fie chemată la școală. Tată nu are.

Cum ajung acasă doar de Paște și de Crăciun, am mai văzut-o pe Claudița poate de vreo 3 ori în ultimii 7 ani. De fiecare dată avea o claie roșcată de păr, ruj roșu și tocuri înalte. Între timp a învățat să se țină decent pe ele, și-a început să-și legene din nou șoldurile în mers.

Nu știu cum am început să povestesc cu mama despre Claudița vara asta. Mi-a spus că în ultima vreme o duce foarte rău. Că merge împreună cu o prietenă la un bar din localitate, unde se strâng băieți din orașele și satele din apropiere, care vin de la muncă din Italia sau Spania și nu-i știu povestea. Că flirtează și râde cu ei, și apoi pleacă cu mașina lor. Iar când ajung prin vreun motel sau pe un câmp pustiu și băieții descoperă că Claudița e, de fapt, Claudiu, o bat crunt. Ultima dată ajunsese la spital cu copci, pentru că au lovit-o cu bocancii în față.

Mi s-a strâns inima pentru biata Claudița. Mi-am imaginat fața ei albă, pe care și-o machia cu atâta grijă în timpul orelor de geografie sau de matematică, acum tumefiată și plină de cusături.

*

Nu știu dacă Claudița este travestit sau dacă vrea să-și schimbe sexul. Știu doar că, datorită ei, am înțeles încă de atunci că homosexualitatea, bisexualitatea sau transexualitatea nu sunt nici boli, nici alegeri. Că te naști așa. În unele cazuri, păstrezi secretul pentru tine și alegi să trăiești nefericit toată viața, dar acceptat de comunitate. În altele, cum este și cazul Claudiței, suferi pentru libertatea de a te exprima. Pentru că oamenii vor să se povestească pe ei. Și, cu fiecare pereche de tocuri scâlciate și cu fiecare ruj Ruby Rose de 3 lei, asta făcea Claudița. Spunea lumii întregi: „Asta sunt eu!”.