Azi am asistat la o scena care pentru multi a trecut drept banala (asta daca au observat-o, macar) dar care pentru mine a fost incredibil de plina de semnificatii. Genul de gand pe care o data ce-l ai, poate schimba totul.

Am organizat azi in Herastrau un eveniment pentru copii, la care o sala de fitness din Bucuresti a adus niste ghete kangoo jumps.

Va dati seama ca orice chestie cu arcuri e un magnet instant pentru copii. In 5 minute masa la care stateam era inconjurata de o gramada de fiinte stirbe sau in curs de stirbire, extrem de galagioase si mai ales, extrem de saltarete. Cele doua antrenoare nu mai faceau fata: cum urcau un copil pe kangoo jumps, cum incepea sa sara de colo-colo, de parca facuse supradoza de Burn.

O fetita de vreo sapte-opt ani a tot ezitat 10 minute urmarindu-i pe ceilalti, pana cand si-a luat inima in dinti si a cerut si ea o pereche. Una dintre antrenoare i-a dat-o si apoi a asteptat ca micuta sa manifesta aceeasi manie pentru sarit. Fetita i-a prins mana ca intr-o menghina, insa, si a refuzat sa se miste.Degeaba a incercat s-o convinga instructoarea ca e foarte usor, ca uite ce se distreaza ceilalti copii, degeaba a intervenit si mama de pe margine, fetita se misca doar cativa centimentri, pe rand. La un moment-dat, inconjurata fiind de un val de glasuri plangarete, care-si cereau si ele dreptul la kangoo jumps, instructoarea a plecat, lasand fetita sa se sprijine de-un cort.

Fetita a continuat sa stea acolo, agatata de perete si tremurand din toate incheieturile, pana cand a venit cea de-a doua instructoare.

– De ce ti-e frica?, a intrebat-o.
– Ca cad.
– Nu cazi. N-ai unde.
– Ba da, in fata, i-a replicat fetita.

Femeia s-a aplecat si i-a aratat fetitei ca ghetele au o frana (partea rosie din imagine) care o impiedica sa cada. A tras-o apoi spre ea, facand abstractie de mainile mici care se facusera cleste in jurul degetelor ei. Am vazut o schimbare imperceptibila pe fata micutei. Descoperise ca, intr-adevar, nu poate cadea in fata.

– Nu vreau sa cad nici in spate, a mai continuat fetita.
– Nu cazi nici in spate. E imposibil, a continuat instructoarea.

Aceeasi demonstratie, de data aceasta in directia opusa. Mainile mici au renuntat la o parte din stransoare.

– Dar daca cad intr-o parte? a intrebat copilul cu o ultima urma de ingrijorare.
– Nici acolo nu poti, ca ai piedica. Uite.

Mi-e greu sa va descriu ce am citit in momentul ala pe fata fetitei: usurare, bucuria de a putea face ceea ce-si dorise atat de mult, dar nu indraznise, incredere in ea si piciorusele ei mici, dar mai ales libertate. Era incredibil: acelasi copil, cu acelasi echilibru fizic si aceleasi ghete cu arcuri in picioare. Nu se schimbase niciuna dintre datele problemei, cu exceptia atitudinii ei mentale. Descoperise ca nu poate esua, ca era imposibil. Si, de fapt, asta schimbase totul.

Am urmarit-o cum a inceput sa sara, mai intai stangace, usor rigida, apoi din ce in ce mai fluida, mai increzatoare, mai libera. Nu m-am putut abtine si m-am dus la ea:

– Cum te cheama?
– Alexandra.
– Buna, Alexandra, eu sunt Ina. Nu te cunosc dar vreau sa stii ca sunt foarte mandra de tine. Te-am urmarit inca de cand te-ai suit pe ghetute, si am vazut cat de frica ti-a fost. Si cand te vad acum ce frumos sari, trebuie sa te felicit. Esti o fetita foarte curajoasa!

Abia-si incapea in piele de mandrie. Mama ei mi-a multumit zambind. Peste cateva minute, s-a intors sa-mi arate ca poate sari intr-un picior si ca face piruete. Am aplaudat-o energic.

Alexandra si metamorfoza extraordinara pe care a suferit-o atunci cand a realizat ca e imposibil sa cada mi-a amintit de o intrebare pe care am citit-o zilele astea si la care m-am gandit cateva ore in sir.

”What would you do if you knew you could not fail?”

Intrebarea asta, in functie de momentul din viata in care ti-o pui si de cat de sincer esti cu tine insuti, poate schimba incredibil de multe lucruri. TU ce ai face daca ai sti ca nu poti esua?