Cum mi-am luat eu carnetul de conducere trecand pe rosu e o poveste amuzanta, poate o sa v-o spun intr-o zi. Cum mi s-a furat carnetul de conducere acum un an din ghiozdanul lui boyfriend, e o alta poveste. Insa cum mi-am refacut carnetul in doua ore, e o poveste mai recenta.

Ieri, plec in localitatea in care mi-am luat permisul de conducere, la indemnul autoritatii paterne, sa depun actele pentru reuperarea lui. Stiu ce o sa va intrebati! Cum am stat eu un an fara carnet? Nimic mai simplu! Tata & mama & boyfriend au toti carnet, iar mie mi-e frica sa conduc 😀 Why on earth did I get a driving license in the first place, then? Ei bine, eu vroiam carnet pentru categoria A, iar tata mi-a spus ca e normal sa iau mai intai pentru B. Si asa m-am trezit cu un carnet de conducere pentru categoria B, pe care il port in portofel ca pe o arma letala, la fel cum as merge cu o grenada in poseta, sau, si mai bine, cu un spray paralizant in buzunar. Daca ma enerveaza cineva, scot furioasa carnetul, i-l flutur amenintatoare sub ochi, si-l intreb: „Stii tu ce pot sa fac eu cu asta?”. E ca si cum ai pune la dispozitia unui pui de cimpanzeu butonul de declansare a unei bombe atomic. Ok, ok, ati prins imaginea. 🙂

Asa. Si ma trezesc ca plec ieri sa depun actele pentru recuperarea „grenadei” mele. Am fost trezita brutal de dimineata, am iesit din casa sarind intr-un picior, fara sa apuc sa mananc, sa ma uit mai cu bagare de seama in oglinda, practic am joggat inspre masina, si am ajuns tot un suflet la directia de eliberare a carnetelor de conducere sau cum s-or numi. Acolo, o coada de vreo 40 de oameni. Ma asez sa astept si simt cum incep sa mi se lungeasca urechile mele delicate.

Dupa vreo ora, incep discutiile despre carnetele de conducere propriu-zise, dupa ce s-a discutat in prealabil despre vreme, cozi infernale, si inutilitatea Revolutiei din ’89, avand in vedere ca acum stam tot la cozi. Priveam oarecum cu superioritate pe all the newbies, adica toti aceia care asteptau cu emotie sa-si scoata carnetul pentru prima data. Vedeti voi, eu eram mandra nevoie mare ca sunt soferita de doi ani de zile, chiar daca ultima data cand am condus a fost…hm…(me blushing) la… examneul de conducere? 😀 Ei bine, am inceput sa simt ca ceva nu e in regula cand am vazut ca fetele scot diverse pudriere in forma de inimoara sau steluta de mare si isi smotocesc cu constinciozitate varfurile nasurilor, sau isi „reimprospateaza” rujul.

Ups! Belea! Imi devenise clar deja ca ziua depunerii actelor era si ziua in care se faceau pozele! Sa intelegeti starea mea de spirit v-ar fi util un mic tur al imaginii mele exterioare in acel moment. Incepem de jos. Nu ca ar conta, dar purtam tenisii de piele intoarsa cu 2 numere mai mici ai surorii mele, avand in vedere ca parasisem Bucurestiul cu o pereche de flip-flops in picioare, si la mine acasa ploua si era frig. La etaj puteti admira tricoul meu nou-nout „Rock & Roll”, prespalat si adorabil, dar nu foarte potrivit pentru o poza oficiala. Mai sus de tricou, o fata inca sifonata, fara urma de blush, fond de ten, rimmel, gloss, sau orice altceva purtau atat de generos tinerele din jurul meu. Chiar m-am gandit la un moment-dat, sa le cer sa rub their faces against mine, in mod cert as fi aratat si eu de tras in poza si ele ar fi pierdut o cantitate insignifianta de make-up, incat toata lumea ar fi aratat foarte natural and healthy.

M-am abtinut cu stoicism, insa, la fel cum m-am abtinut, cand am intrat in incaperea liliputana unde se facea poza, sa ma folosesc de pieptenele cu trei dinti mari de plastic, lasat la indemana necajitilor cu freza disperata. Mi-am zis : „Curaj, o sa arati ca o detinuta in tricou gri, cu fata asta de spate, dar, the heck with it, cat o sa ai carnetul asta? Si, mai important, cui o sa i-l arati ca vesnic pieton?”

Peste doua ore, insa, cand am venit sa-mi recuperez bucatica de carton plasticat care atesta ca sunt libera sa bag spaima in pietoni, aveam sa-mi schimb parerea. In poza apare o individa care da sa se ridice de pe scaun, jumatate nedormita, jumatate mirata (tipul m-a pus sa ma uit la aparat in timp ce-mi completa fisa, asa ca m-am zgait la beculet toata un zambet pana fix in clipa in care a apasat el butonul ala nenorocit, moment in care falcile mele intepenite au clacat), cu un tricou gri-murdar si niste cercei foarte Flower-Power-meets-Hippie-Hippie-Shake.

Ma napadesc lacrimile cand imi amintesc cum imi aranjasem buclele la milimetru, cum obrajii mei erau imbujorati pe o suprafata perfect echilibrata, fiind eclipsati doar de buzele perfect conturate in prima poza de carnet. Cum am exersat diferite zambete in oglinda cu o zi inainte, cum mi-am ales bluza din care urma sa se vada doar gulerul dintr-un maldar de posibilitati. Si toate astea pentru ce? Ca un nenorocit sa-mi fure toate actele care mi-ar putea atesta existenta pe acest pamant, si ca intr-o zi noroasa de iulie 2007, sa stau imbufnata si oh so unappropriately dressed in fata aceluiasi aparat de fotografiat?

L-am intrebat pe tipul tinerel si very flirty de la ghiseu ce ar trebui sa faca o fata ca sa iasa bine in poza asta nenorocita.

– Sa mai stea doua orea la coada, sau sa-mi accepte invitatia la cafea! mi-a raspuns cu un wink obraznic.

Am inghiti in sec si i-am spus unui colege de coada, pe un ton cat se putea de ridicat:

– Eu zic ca arat perfect! Mai bine de asa nici Hennessey nu ma scotea!