Dur, in mod cert. Emotionant, de multe ori. Tragic, cu siguranta. Tandru, in cateva cadre. Impecabil regizat si jucat, de la un capat la altul. Dar nu frumos.
Nu e nimic frumos intr-o poveste despre traficul de carne vie si imigrantii ilegali chinezi si africani din Spania. Adevarul e ca, asa cum spunea si Chris la iesirea de la film, o sa ma uit cu alti ochi la negrii din marile capitale europene care vand genti contrafacute sau umbrele la colturi de strada sau la metrou. Sunt convinsa ca si voi, daca ati vazut filmul.
M-a impresionat Bardem si jocul lui actoricesc dureros de credibil. Probabil cel mai bun rol al carierei lui de pana acum. Iar Iñárritu si naturalismul lui liric transforma fiecare cadru intr-un tandem de tandrete si duritate.
Cel mai mult m-a impresionat insa remarca lui Chris, facuta in timp ce ne plimbam spre casa:
– Bun. Si ce-au rezolvat cu filmul asta? In afara sa ma faca pe mine sa-mi spun „Ce bine ca stau pe Magheru si nu intr-un subsol de ghetou din Barcelona!”?
– Macar au atras atentie asupra problemei. La urma urmei, Chris, ce-ai vrea sa faca? E un film artistic, totusi…
– Da, dar te gandesti ca daca tot l-au facut atat de dur, macar sa nu-l fi facut degeaba. Sa fi spus Bardem ca-si doneaza onorariul pentru film unei scoli de educare a copiilor imigrantilor sau ceva.
Asta ar fi fost, intr-adevar, biutiful. 

Scena din film care a dat si titlul filmului. Sursa foto.