Aveam 14 sau 15 ani când am văzut pentru prima dată un penis erect. Bărbatul respectiv avea în jur de 40 și era un străin.

Era 7.30 dimineață și eu tocmai ieșeam din blocul în care stăteam în gazdă la un cuplu de pensionari. Mergeam spre liceu, pe o alee din spatele blocului, când am văzut în față un bărbat. A încetinit pasul când m-a auzit venind, așa că l-am depășit. Am continuat să merg vreo câțiva pași în fața lui, când am auzit niște icnituri și am fost bătută pe umăr. M-am întors speriată, crezând că a pățit ceva, doar să-l văd masturbându-se violent în fața mea.

Am țipat scurt și-am fugit. Tot drumul spre școală am plâns. Mă simțeam șocată, murdară, dezgustată. Am continuat să plâng și la școală, în bancă. Colegele mele (eram o clasă de fete) m-au ajutat să mă liniștesc și apoi, după ce am reușit să le povestesc ce se întâmplase, m-au asigurat că e o situație normală: că n-are de ce să-mi fie frică sau rușine, că toate au trecut prin așa ceva. Au început, apoi, să povestească, fiecare, situațiile în care li s-a întâmplat și lor și cum au reacționat.

Pe moment, corul acela de fete de 14-15 ani care vorbeau despre o agresiune sexuală ca despre o întâmplare banală, de zi cu zi, m-a liniștit, m-a făcut să-mi șterg lacrimile și să mă simt mai puțin ”murdară”. Șaisprezece ani mai târziu, îmi dau seama că așa arată o societate dezechilibrată, profund tarată, care și-a dezamăgit unii dintre cei mai fragili membri: un cor de fete de 14-15 ani care vorbesc despre o agresiune sexuală ca despre ceva firesc, prin care trebuie să treci în viață la un moment dat.

Au urmat, de-a lungul anilor, mâini nedorite pe fund, coapse, șolduri, sâni, sute de obscenități strigate, șuierate sau șoptite pe stradă sau în mijloacele de transport, alți bărbați care se masturbau în locuri publice, seri în care mergeam spre casă tremurând, cu cheia ieșind din pumnul încleștat, între arătător și inelar, ca o armă, și la un moment dat o urmărire cu mașina, noaptea, urmată de o alergare până la ușa blocului. Dar știu că sunt extrem de norocoasă. Mult mai norocoasă decât foarte, foarte multe femei.

Dacă ați intrat ieri pe Twitter sau pe Facebook ați văzut, probabil, că multe femei au postat hashtag-ul #MeToo (#ȘiEu), urmat de o scurtă descriere a unui moment când au fost hărțuite, agresate sau abuzate sexual. Totul a pornit de la actrița Alyssa Milano, care, în urma scandalului monstruos despre abuzurile sexuale ale lui Harvey Weinstein, și-a dorit să arate gravitatea situației, încurajând femeile să-și împărtășească experiențele sub forma acestui hashtag.

Am văzut mulți bărbați comentând uluiți despre cum habar n-aveau că femeile au parte de acest nivel de agresiune sau postând reacții ca ”angry” și ”sad”. Evident că pentru mine, ca femeie, toate poveștile despre agresiuni și hărțuire n-au fost o surpriză – nu cunosc nicio singură femeie care să nu fi fost victima unui astfel de comportament din partea unui bărbat.

Am fost însă șocată și zguduită până în adâncul ființei mele să descopăr că o cunoștință a fost victima unui viol. Citind comentariile la mărturia anonimă pe care a făcut-o pe un blog, mi-am dat seama (încă o dată) de ce femeile nu vorbesc în urma unei astfel de experiențe traumatizante: pentru că din victime devin învinovățite. Vorbim despre o fată care avea 19 ani la momentul respectiv și care a fost lovită în cap și adormită cu o substanță în plină zi și apoi târâtă de agresor undeva într-un bloc.

În acest context am citit, cu furie și dezgust, cum oameni lipsiți de orice urmă de empatie și de umanitate au judecat-o pentru că n-a mers la poliție în urma agresiunii, cum i-au reproșat că scrisese că, înainte să meargă acasă s-a îmbrăcat și s-a ”aranjat”, cum au făcut tot felul de glumițe și comparații deplasate pe marginea unui subiect atât de dureros și de intim.

Același tratament lipsit de empatie l-au primit și Gwyneth Paltrow sau Angelina Jolie, când au mărturisit că au fost agresate sexual de Weinstein, abia după 20 de ani de la eveniment. Rețelele sociale au explodat cu acuze la adresa lor: de ce n-au vorbit atunci, de ce au păstrat secretul atâta timp? Nicio singură acuză la adresa lui Brad Pitt, de exemplu, care era iubitul lui Gwyneth în momentul respectiv și aflase despre incident și care, ulterior, a devenit soțul Angelinei Jolie.

Chiar și acum, deși sunt de acord că hashtag-ul #MeToo poate ajuta bărbații să înțeleagă amploarea fenomenului (pentru că, să fim serioși, orice femeie o înțelege deja), mi se pare nedrept că povara cade tot pe victime. După ce că au suferit din cauza unei agresiuni sau a unui atac sexual, tot victimele sunt cele care trebuie să își retrăiască trauma, povestind despre ea și asumându-și toate învinuirile și lipsa de empatie și de înțelegere care poate însoți acest tip de confesiune.

M-am bucurat însă când am descoperit că, deși mai firav ca amploare, un alt hashtag a apărut pe Twitter: #IWill. Postat atât de femei, cât și de bărbați, acesta urmărește să atragă atenția asupra acțiunilor pe care le putem face să luptăm împotriva hărțuirii, agresiunii și abuzurilor sexuale.

Printre altele, bărbații au promis că vor întreba o femeie care pare speriată cum o pot ajuta în loc să-și ”vadă de treaba lor”, că vor reacționa atunci când sunt martorii unor scene de agresiune sexuală (ca idee, niciodată când am fost atinsă în autobuz nimeni n-a zis nimic când am ridicat vocea la agresor, cel mult au făcut loc în jurul nostru), că nu vor mai accepta la locul de muncă glume sau remarci misogine sau sexiste etc..

Până în acel viitor utopic în care cu toții vom reacționa prompt atunci când suntem martorii unei agresiuni sau hărțuiri sexuale și în care victimele vor fi înțelese și crezute, cred că e important să ne luăm toate măsurile de precauție pentru a preveni un potențial abuz.

Printre măsurile pe care le recomand oricărei femei sunt:

🚩 Să ai la tine în geantă mereu un spray lacrimogen (eu am un Pfeffer KO, primit cadou de la fratele meu)
🚩 Atunci când ieși în oraș, asigură-te că ai mereu mobilul încărcat și cash pentru un taxi, dacă ai nevoie.
🚩 Dacă trebuie să mergi cu taxiul noaptea, niciodată nu-l lua din stradă, doar la comandă, prin aplicație. Sau folosește uber/taxify.
🚩 Dacă trebuie să mergi pe jos singură, instalează-ți o aplicație ca bSafe, prin care niște contacte pre-setate ca ”Guardians” te pot ”urmări” acasă prin GPS. În cazul în care apeși butonul de alarmă, vor primi o alertă cu locația ta exactă, și o înregistrare audio și video.
🚩 De asemenea, Samsung are opțiunea ”Send SOS Message” la Settings. Îți alegi o persoană de contact în caz de urgență și, chiar dacă nu ai internetul deschis, persoana respectivă primește un mesaj de alertă, însoțit de imagini și o înregistrare audio atunci când apeși butonul de power de 3 ori. Eu mi-am dezactivat opțiunea, după ce mi-am speriat de moarte prietena cea mai bună, folosind-o fără să-mi dau seama, dar vă pot spune că funcționează foarte bine.
🚩 În caz că nici spray-ul, nici aplicația nu ți se par opțiuni viabile, poți avea măcar un fluier extrem de puternic asupra ta, când știi că trebuie să mergi pe jos noaptea.
🚩 Nu purta căști în ambele urechi dacă ești pe stradă seara/noaptea, pentru a putea reacționa în cazul unei agresiuni.
🚩 La petreceri nu-ți lăsa paharul nesupravegheat și nu accepta băuturi alcoolice sau non-alcoolice din partea unui străin (oricât de bătrănicios ar suna, mama are dreptate la capitolul ăsta).
🚩 Dacă ești la volan, ține-ți ușile închise tot timpul, mai ales la semafor (n-ai vrea să știi ce povești de groază am auzit, apropo de #MeToo).
🚩 Dacă crezi că ești urmărită în autobuz, coboară cu o stație după stația ta sau unde te simți în siguranță.

Pe acest site poți găsi mai multe sfaturi pentru a reduce riscul unui abuz sexual. Și, de asemenea, nu strică să cauți pe YouTube câteva video-uri cu tehnici simple de auto-apărare. Închei cu speranța să nu ai niciodată nevoie să pui în practică recomandările de mai sus. Și să nu uiți că, indiferent de câte ori ai fost în situația de #MeToo, nu e niciodată prea târziu să fii în cea de #IWill.