Sunt unii oameni din viața noastră pe care, aproape fără să vrem, îi catalogăm drept slabi. Sunt timizi, se pierd atunci când sunt luați peste picior, sunt nesiguri pe valoarea ideilor lor și caută mereu încurajare la alții pentru a-și pune în aplicare planurile.

Așa e sora mea. Mă sună de fiecare dată când vrea să ia o decizie: să meargă sau nu pe munte, să se întâlnească sau nu cu un băiat, să cumpere sau nu o broșă pentru mama, să se înscrie sau nu într-o asociație. Și eu, probabil din vanitate, m-am obișnuit cu postura de consilier. Îmi place să o ajut, îmi place să-i împărtășesc din experiența mea, mă bucur de fiecare dată când o sfătuiesc cum sa ocolească o greșeală pe care eu am făcut-o la vârsta ei.

Lia e timidă, scrie poezii frumoase și are părul inele. Lia n-are încredere în ea, în cunoștințele și ideile ei bune. Și Lia, așa slabă cum pare, mi-a dat astăzi o lecție despre putere.

Lia mea s-a înscris ca voluntar la un adăpost pentru bătrâni. Va merge acolo săptămânal pentru a le aduce bătrânilor lumina pe care ne-o aduce și nouă, celorlalți. Îi va îmbrăca, dezbrăca, hrăni, plimba, îi va asculta și le va povesti.

Mi-a povestit că azi a întâlnit prima bătrânică:

Cred ca avea Alzheimer, pentru că la fiecare câteva minute ma întreba: “Și pe tine cum te cheamă?” Și îmi povestea atâtea…

Am tăcut. Pentru prima dată în mulți ani, nu aveam ce să-i spun. După câteva secunde, am întrebat-o:

– Și tu reziști să vezi atâta tristețe în fiecare săptămână?

Daca ai ști cât se bucura să aibă pe cineva care s-o asculte! Știi ce mi-a zis? Mi-a zis “Te iubesc, Liuța!”

…și Lia, îți mulțumesc pentru că, în felul tău unic, îmi arăți ce e cu adevărat puterea. Și, cu riscul de a părea patetică, e o onoare să fiu sora ta.