Am ajuns si aici.
In octombrie 2006, fix in ziua asta, stateam pe pat, in camera mea din Varosvia, si o strigam in camera cealalta pe Andressa: „Andreea, am terminat de scris, pe ce apas sa apara pe blog?” :)) Amandoua eram studente Erasmus la Varsovia si ea, zeita a blogging-ului, m-a convins sa-mi fac blog si mi-a ghidat primii pasi in domeniu. 🙂
Asa a aparut primul post pe blog. 1825 de zile, cateva zeci de mii de lacrimi, mii de zambete si 700 de posturi mai tarziu, (asa-s eu, mai dramatica, ce sa-i faci :D) am ajuns sa sarbatoresc 5 ani de blogging. Despre ce mi-au adus acesti 5 ani pana acum, am scris la aniversarea de anul trecut.
Anul asta vreau sa va povestesc ceva despre ratiunea mea de a scrie. Citeam zilele trecute un post foarte simpatic pe blogul Sanei, in care povestea despre identitatea ei reala, vs. identitatea perfecta pe care si-a creat-o pe Facebook.
Si mi-am adus aminte de un mail de la o cititoare in care mi se reprosa cam acelasi lucru: „Uneori ma revolt fiindca pare prea „glamorous” viata ta, nici nu stiu daca asta e cuvantul potrivit oricum – si, nu stiu, (…) parca ai construi un soi de persoana-persona-masca pe care o afisezi special pentru a atrage admiratia publicului cetitor…”
Am avut aceeasi discutie intr-o seara cu Chris, prietena si actuala mea colega de apartament, cunoscuta tot datorita blogului.
– Stii, nu esti asa cum mi te-am imaginat cand iti citeam doar blogul si nu te cunosteam, mi-a spus ea zambind.
– Adica in realitate sunt mai putin decat par pe blog?
– Nu, dimpotriva. In realitate esti mult mai mult decat pe blog.
In seara aia m-am gandit mult la ce mi-a spus Chris. La faptul ca pe blog imi arat doar o parte a mea si ca, deseori atunci cand prezint un episod il cosmetizez, astfel incat, vorba cititoarei mele, ajunge sa para „prea glamorous”.
Imi vine in minte un exemplu din trecutul apropiat. V-am povestit ce am patit in vacanta de la Roma in cel mai pur stil chick lit. Adevarul e ca a fost o vacanta de cosmar, in care am trecut prin multe momente penibile, am plans cu lacrimi de crocodil, m-am simtit mizerabil (mai ales la propriu, in cele 36 de ore cat am stat in aceeasi rochie) si, uneori, mi-am dorit de cel putin 10 ori pe zi sa iau avionul si sa ma intorc acasa.
N-am ales insa sa prezint povestea din perspectiva asta din doua motive. Primul e ca, peste ani, cand voi citi textul respectiv, prefer sa-mi aduc aminte de vacanta mea din 2011 asa cum am povestit-o aici si sa zambesc. Al doilea e ca nu cred ca va fac un serviciu oferindu-va un text in care ma lamentez. Eu n-as vrea sa citesc un text in care cineva isi plange de mila in 12.000 de semne si cred ca nici voi nu vreti asta. Sa citesti un text de 12.000 de semne in care cineva se lamenteaza folosind umorul si autoironia e cu totul altceva.
Asa ca daca ma intrebati de ce scriu in stilul in care scriu, o sa va spun sincer: sa fac lumea (mea si a voastra) mai frumoasa. Sa-mi pastrez doar ce amintiri vreau si sa va fac sa zambiti la inceputul unei zile mohorate.
Sursa foto.
O sa inchei cu ceva ce a spus Boo mai demult intr-un comentariu si cu care m-am identificat perfect (cu comentariul, nu cu Boo :)) ):
„Eu am blog in principal asa ca forma de terapie personala, ca sa ma conving eu ca viata e frumoasa, daca functioneaza si pentru altcineva, cu atat mai bine. ” 
Va multumesc, asadar, pentru ca imi acceptati aceasta terapie publica si ca imi faceti viata mai frumoasa de 5 ani incoace (ma rog, aia mai batrani dintre voi :)) ).
PS: Asta e ultimul meu post pe saptamana asta. Asa cum va spuneam acum cateva zile, intre 10-16 octombrie voi sunteti guest writers. Am primit deja 2 texte minunate, dar va astept pe mai multi dintre voi sa puneti mana pe tastatura si sa-mi scrieti. 🙂